Pe 2 decembrie 1918, în sala Tribunalului din Alba Iulia, s-a scris o pagină esențială a istoriei României. După entuziasmul și hotărârea exprimată de Adunarea Națională de la Alba Iulia cu o zi înainte, când s-a decretat Unirea Transilvaniei, Banatului și ținuturilor românești din Ungaria cu România, Marele Sfat Național al Transilvaniei a ținut o ședință crucială pentru organizarea noii administrații românești.
În cadrul ședinței, Marele Sfat Național a luat mai multe hotărâri importante:
Componența conducerii Marelui Sfat Național:
Gheorghe Pop de Băsești a fost propus și ales președinte al Marelui Sfat Național.
Episcopii Miron Cristea, Teodor Mihail și Andrei Bîrsanu au fost numiți vicepreședinți.
Silviu Dragomir, Caius Brediceanu, Mihai Popovici și alți notabili, printre care socialistul Traian Novac, au fost desemnați notari.
O delegație a fost alcătuită pentru a prezenta regelui Ferdinand I și guvernului României hotărârile istorice ale Adunării Naționale.
S-a decis constituirea unui comitet executiv cu activitate permanentă, numit Consiliul Dirigent, care avea atribuții legislative, executive și administrative provizorii.
Consiliul Dirigent – Primul Guvern al Transilvaniei Unite
Consiliul Dirigent, primul guvern român al Transilvaniei, Banatului și teritoriilor adiacente, a fost alcătuit din 15 membri, reprezentând principalele curente politice ale momentului:
Iuliu Maniu: Președinte și ministru de interne.
Vasile Goldiș: Responsabil pentru culte și instrucțiunea publică.
Alexandru Vaida-Voievod: Relații externe și presă.
Ștefan Cicio-Pop: Război și siguranță politică.
Ion Suciu: Organizarea Constituantei.
Aurel Vlad: Finanțe.
Emil Hațeganu: Codificare legislativă.
Victor Bontescu: Agricultură și comerț.
Aurel Lazăr: Justiție.
Ion Flueraș și Iosif Jumanca: Probleme sociale și industrie.
Octavian Goga și Vasile Lucaciu, aflați în misiuni externe, au fost incluși în Consiliu fără portofolii.
Cu sediul stabilit la Sibiu, Consiliul Dirigent a fost un simbol al puterii și autonomiei românești în Transilvania, până la integrarea completă în structurile statului român unificat. De la 2 decembrie 1918 până la 4 aprilie 1920, acest organism a gestionat afacerile curente ale provinciei, stabilind un cadru administrativ solid pentru noile realități politice și sociale.
Consiliul Dirigent al Transilvaniei, Banatului și ținuturilor românești din Ungaria a reprezentat o piatră de temelie în procesul de consolidare a Marii Uniri. Organizarea rapidă și eficientă a administrației regionale, încrederea acordată liderilor politici ai vremii și colaborarea între diverse curente politice au fost factori cheie care au făcut posibilă integrarea armonioasă a Transilvaniei în România Mare. Această zi de 2 decembrie 1918 rămâne un reper important în istoria națională, simbolizând pragmatismul și unitatea de care românii au dat dovadă în momente cruciale.
Fii primul care comentează