Asculta acest articol
De obicei în filmele artistice, mai ales în universul hollywoodian, experiența vieții cu o dizabilitate este romanțată sau poetizată căutându-se cu dinadinsul transmiterea unui mesaj optimist ori crearea imaginii unui erou care depășește prin triumful voinței sale bariere și stereotipuri. Însă realismul dur și adesea dureros al vieții de zi cu zi în asemenea condiții – chiar și în cazurile pe care le-am putea numi fericite – a fost foarte rar reflectat în cinema.
De aceea nu trebuie să ne mire că filmul ”37 de secunde”, debutul în lungmetraj al regizoarei japoneze Hikari (pseudonim al lui Mitsuyo Miyazaki), a făcut senzație anul trecut la premiera mondială de la Berlin, primind Premiul Publicului. Ne e greu să ne amintim vreun film atât de autentic pe acest subiect, departe de eroismul deșănțat sau compătimirea sălcie pe care le evocă multe asemenea producții, chiar dintre cele mai bine primite de public și critică.
La senzația de real contribuie și faptul că Mei Kayama, aflată la debutul ei actoricesc, suferă – la fel ca personajul ei – de paralizie cerebrală, iar scenele în care coboară din căruciorul cu rotile sunt de un dramatism aparte chiar și pentru cei care cunosc ce presupune un asemenea diagnostic. Trăirile personajului nu-i sunt străine tinerei actrițe, ceea ce dă o și mai mare veridicitate dramei pe care filmul o povestește – o dramă a maturizării.
Mei o încarnează pe Yuma Takada, o tânără femeie cu handicap ținută aproape captivă de maică-sa, care o protejează exagerat și n-o lasă să își dezvolte abilități care i-ar permite o viață independentă, și exploatată de o artistă manga care o folosește ca ”negru” arogându-și meritele talentului ei. Încercând să se lanseze pe cont propriu, Yuma ajunge în redacția unei reviste erotice, unde redactorul șef – tot femeie – o îndeamnă să cunoască sexul în mod real dacă vrea să deseneze credibil scene de amor. Căutarea unui partener o duce pe Yuma într-un bordel, unde are o încercare penibilă de a-și pierde virginitatea, dar o cunoaște pe Mai, o prostituată elegantă și amabilă, care-i devine prietenă. Când mama descoperă aventurile erotice ale fiicei se ajunge la conflict deschis, cu vorbe grele, care escaladează până când Yuma, ținută din scurt, evadează dintr-un spital și ajunge să locuiască cu Toshi, șoferul lui Mai. Alături de el va reuși să descâlcească secretele familiei și să își regăsească sora geamănă. Diferența între ele? 37 de secunde în care Yuma nu a putut respira la naștere. Hipoxia i-a marcat destinul, pe viață. Va putea ea să-și ierte mama și să-și accepte condiția?
Scenariul evită cu strășnicie clișeele eroice sau romantice. Yuma și Toshi nu se cuplează (cum s-ar fi întâmplat aproape sigur într-un film comercial american), finalul nu e siropos, sexul e prezentat mai mult în fațetele lui stânjenitoare, filmul nu se ferește să redea fondul depresiv prezent în fundalul vieții unui om care nu e lăsat să se dezvolte, răceala politicoasă a societății nipone nu e ocolită, nici viața boemă de noapte. Este o privire pătrunzătoare asupra lumii prin ochii plini de candoare ai unei tinere care nu mai e copil și vrea să fie tratată demn, ca om deplin, inclusiv ca ființă sexuală.
Într-o societate unde toată lumea vorbește despre copiii cu handicap – pe seama cărora se învârt de altfel bani frumoși – și drama tăcută a adulților cu handicap este trecută cu vederea sau înghesuită în clișee, acest film este mai mult decât necesar. Ar trebui văzut de toți cei care au tangență cu acest fel de viețuire. În România este disponibil pe Netflix.
Fii primul care comentează