Asculta acest articolPrezența premierului francez la București în preajma Zilei Naționale a Franței, este unul dintre cele mai semnificative evenimente politice din ultimii ani. Victor Ponta începe să exploateze schimbările politice din Europa mizând pe apartenența la aceeași familie politică. Socialiștii câștigă teren și acest lucru poate fi o oportunitate pentru un guvern condus de un social democrat. Până acum, PSD nu părea să fi descoperit avantajele de a fi parte a unui curent politic important.
PNL, deși partidele liberale din Europa nu reprezintă forțe politice însemnate, a profitat de pe urma relațiilor cu partidele liberale. După un început ezitant, Traian Băsescu a întărit relațiile cu popularii europeni. Fără sprijinul lor, în special a cancelarului Angela Merkel, și-ar fi pierdut funcția în urma suspendării. Din păcate, președintele român și-a folosit influența în scop personal, pentru a se salva pe sine. De dragul apartenenței la aceeași familie politică nu au curs investițiile străine din țările guvernate de partide de dreapta.
De data aceasta, vizita premierului francez nu a fost doar una simbolică. Jean-Marc Ayrault a venit însoțit de alți patru miniștri. S-au semnat acorduri economice. Nu s-au făcut doar fotografii, ca în cazul întâlnirii Băsescu – Angela Merkel. Înțelegem că parteneriatul România – Franța va funcționa la cote înalte atâta vreme cât cele două țări vor fi guvernate de partide socialiste.
Dar simplul fapt că guvernele a două țări au aceeași culoare politică nu este o garanție în sine. Importante sunt relațiile personale. Adrian Năstase avea o serie de legături personale cu personalități politice din lumea întreagă, trecând peste orientarea politică. De pildă a fost în relații amicale cu Berlusconi, om de dreapta. La rândul lor, Băsescu și Berlusconi, ambii reprezentanți ai Partidului Popular European, nu erau în relații bune.
Călin Popescu Tăriceanu era bine situat din punct de vedere al relațiilor personale. Despre Emil Boc nu se poate spune același lucru. Traian Băsescu l-a ținut acasă, departe de politica internațională. După o perioadă de totală ignoranță, colțos și ironic, Victor Ponta și-a învățat lecția.
A tratat-o în timpul campaniei pentru suspendarea președintelui pe Angela Merkel la fel ca pe o oarecare adversară de pe malurile Dâmboviței. România a plătit scump glumițele neinspirate ale novicelui premier Victor Ponta. De fapt, este un obicei al multor politicieni români luarea peste picior al unor lideri străini. Traian Băsescu a avut o serie de ieșiri, mai ales în primul mandat.
Emil Constantinescu a fost președintele care a luat cel mai în serios politica externă. S-a comportat ca un adevărat lord, însă nu prea avea o susținere pe măsură în țară. Ion Iliescu nu a reușit să scape de eticheta de comunist și a preferat, în cel de-al doilea mandat, să-i lase lui Adrian Năstase deplină libertate de mișcare. De la toți tânărul Victor Ponta are de învățat ce să facă și ce să nu facă în relația cu partenerii străini.
Se pare că îi place postura de reprezentant al Guvernului României în relațiile cu omologii străini. Dacă prinde gustul politicii externe, cine știe, poate se va gândi să candideze la președinție. Oricum, Crin Antonescu nu excelează în relațiile cu politicienii europeni și americani. Prea fixat în politica națională, se pare că are, totuși, o poziție importantă în familia politică liberală.
