Însemnări de cronicar din inima culturii naţionale: Ateneul Român (GALERIE FOTO)

Asculta acest articol

Pentru orice jurnalist cultural “provincial” o vizită la Ateneul Român din Bucureşti, mai ales când e prima, cred că e resimțită ca o inițiere în grade mai înalte ale cultului pentru cultură. Această minunată clădire care există de 125 de ani în Capitală are dimensiuni şi rezonanțe de templu al artelor şi spiritului românesc.

La finele săptămânii trecute ne-am deplasat în echipă, cronicar al ziarului Informația Zilei şi operator al postului Informația TV (Daniel Petolea, care a realizat imaginile ce însoţesc textul), ca să vedem şi să vă povestim şi arătăm concertul Filarmonicii “George Enescu” din Bucureşti, în care unul dintre solişti, cel al primei părți, a fost maestrul Rudolf Fatyol, directorul Filarmonicii “Dinu Lipatti” din Satu Mare, cu piesa care l-a consacrat şi care e asociată cel mai des cu numele său, cel puțin printre iubitorii sătmăreni ai muzicii simfonice: “Cele patru anotimpuri”, primele patru concerte pentru vioară şi orchestră de coarde din opusul “Disputa armoniei şi invențiunii” publicat de compozitorul venețian Antonio Vivaldi în 1723.

Magia unui monument al culturii

Ateneul se află în inima Bucureştilor şi e străjuit, inspirată alegere, de o statuie ecvestră impunătoare a Regelui Carol  I. De persoana acestuia se leagă clădirea, întrucât ideea de a fi construită şi realizarea ei efectivă au luat naştere în emulația creată în timpul domniei sale de două evenimente capitale pentru România: obținerea independenței de stat în urma războiului din 1877-1878 şi mai ales proclamarea Regatului în 1881. S-a dorit de la bun început ca Ateneul să fie un monument al românismului, dar cu deschidere spre marea istorie a culturii universale.

Acum, în 2013, arhitectura neoclasică a Ateneului distonează puternic cu blocurile cenuşii ale epocii comuniste, luxul hotelurilor din jur (Athenee Palace Hilton şi Radisson sunt în proximitate) şi chiar cu decrepitudinea exteriorului Palatului Regal (care adăposteşte şi Muzeul Național de Artă). Rafinamentul clădirii despre care vorbim este în total şi pozitiv contrast şi cu fostul sediu al puterii comuniste, dar şi cu Sala Palatului, care pare mică, închisă în sine şi înzorzonată cu afişe şi bannere înşirate fără discernământ, ca la un fel de bâlci de spectacole. Pe scurt, Ateneul pare dintr-o altă lume. Una mai bună şi în care valorile erau mult mai solide şi respectate după cuviință.

Această impresie o întăreşte mai ales celebra cupolă. Pe dinafară sunt scoase în relief nume ilustre ale spiritului european, iar pe dinăuntru părinții fondatori ai culturii româneşti, laolaltă cu toate ştiințele importante ce constituie o cultură națională. Urcând cele două rânduri de scări de marmură ai impresia vie că te îndrepți spre un loc sacru, iar intrarea în sala de concert e copleşitoare, mai ales că iluminatul este de o eleganță şi discreție cum rar se găsesc în sălile din România, iar asta sporeşte impresia de loc magic, unde arta capătă importanța unui act întru curăție şi pace interioară.

Istoria unui bun național construit dintr-o loterie

Pentru cei care nu cunosc povestea, reluăm un paragraf despre istoria Ateneului, expus pe pagina web oficială a Filarmonicii “George Enescu”.

Puțini ştiu astăzi că Palatul Ateneului Român s-a clădit cu banii dintr-o subscripție publică, în urma organizării unei loterii naționale (500.000 de bilete în valoare de un leu), apelul adresat cetățenilor de naturalistul Constantin Esarhu (1836-1898), fondatorul Societății Ateneul Roman, sunând ca o chemare populară, printr-un slogan de-a dreptul comic şi banal: “Dați un leu pentru Ateneu!”. Ideea apelului s-a transformat surprinzător într-o lecție de unitate, de trezire a conştiinței naționale, Inaugurarea a fost în 1888.

Concepută de arhitectul francez Albert Galleron, după cercetările ştiințifice şi indicațiile lui Alexandru Odobescu, revizuite şi completate de un mănunchi de specialişti români (Al. Orăscu, Ion Mincu, Ion Socolescu, Grigore Cerkez, Cucu Starostescu), cladirea de formă circulară s-a datorat valorificării fundațiilor deja existente din Grădina Episcopiei ce urmau să servească ridicării unui circ. Inspirat din vechile temple greceşti, edificiul surprinde la prima vedere printr-o colonadă istorica ce susține un fronton triunghiular. La parter, impresionantul hol din marmură înglobează cele 12 coloane dorice de susținere a sălii de concerte. Patru scări monumentale în spirală de tip baroc din marmură de Carrara, desfăşurate cu balcoane la etajul intermediar, fac legătura cu sala şi anexele (birouri, săli de repetiții, cabine pentru solişti şi dirijor etc.).

Dispuse sub forma vechilor amfiteatre greco-romane, cele aproape 1.000 de locuri (trei zone de parter şi două rânduri circulare cu 52 de loji, la mijloc cu o lojă centrală) oferă o vizibilitate perfectă din orice colț şi o audiție impecabilă. Perfecțiunea sunetului se datorează imensei cupole (bogat decorată) care “absoarbe” fondul instrumental şi vocal de pe podium, spre a-l distribui prin reverberație către auditori, cu întreaga gamă de armonice până la cele mai fine culori timbrale şi nuanțe. Se pare că acustica excepțională a cavității sonore, proprii Ateneului Român, a plasat sala printre cele mai reuşite construcții de acest gen nu doar din Europa, ci din întreaga lume.

Fresca, evocând istoria poporului român în 25 de episoade, realizată timp de cinci ani de către pictorul Costin Petrescu, orga instalată în 1939 în urma ajutorului material al lui George Enescu, numeroasele îmbunătățiri tehnice produse după cutremurele de pământ şi bombardamentul american din 1944, dar mai ales modificările din 1966-1967 (introducerea aerului condiționat, refacerea tavanului, schimbarea fotoliilor, redistribuirea lojilor, lărgirea avanscenelor etc.) au transformat Ateneul Român într-un complex arhitectural singular în centrul Capitalei. De peste o jumătate de veac a devenit sediul Filarmonicii “George Enescu”, iar din 1958 “Cartierul general” al Festivalurilor Internaționale “George Enescu”. Statuia lui Eminescu tronează în parc, iar cea a lui Enescu veghează în hol.

Mică cronică a unui mare concert

Filarmonica bucureşteană îşi prezintă concertele în dublă ediție, de obicei joi şi vineri, dar ziua Regelui Mihai a făcut ca al doilea concert al săptămânii trecute să aibă loc sâmbătă. De fiecare dată sala a fost arhiplină, s-a stat şi în picioare. Impresionant a fost numărul copiilor din public, cuminți şi avizați, semn că seria de concerte “Clasic e fantastic” dedicată lor îşi face bine treaba.

A dirijat tânărul maestru italian Alessandro Fabrizi, discret şi precis în “Anotimpuri”, impunător şi energic într-un minunat “Stabat Mater” de Rossini care a fost aplaudat vreo 15 minute la finalul părții a doua. Rudolf Fatyol a îmbinat cu rafinament pasajele de acrobație violonistică şi cele largi şi lente, ajutat şi de tonul fin al viorii Herclik pe care o stăpâneşte de curând, iar în piesa de Sammartini dedicată maeştrilor Ion Voicu şi Ştefan Ruha a emoționat o sală întreagă. Din cvartetul solistic de la Stabat Mater ne-a plăcut enorm soprana Irina Ionescu, băcăuancă şcolită în Spania, cu o voce caldă, puternică şi agilă, care a fost mereu în rol (chiar când nu cânta) şi a evitat orice fel de pozare sau şarjă, având un cânt curat şi expresiv foarte potrivit piesei. Corul şi orchestra Filarmonicii “Enescu” îşi merită bunul renume şi locul în elita muzicală.

La final, trebuie să spunem că Ateneul are un farmec care nu se poate surprinde în înregistrări. Dacă aveți drum în Bucureşti, mergeți la un concert. Va fi o bucurie pentru toată viața.