Asculta acest articol21 decembrie 1989 este ziua în care românii au refuzat oferta lui Nicolae Ceauşescu de majorare a retribuţiei minime de la 2 000 la 2.200 lei, a alocaţiilor pentru copii de la 30 la 50 de lei, a pensiilor minime de la 800 la 900 lei. Ajutorul social sărea de la 500 la 800 lei. Aceste promisiuni au venit după prima tură de huiduieli.
În momentul când mulţumea organizatorilor marelui miting au început vociferările. A urmat acel “Alo, Alo, tovarăşi… aşezaţi-vă liniştiţi la locurile voastre…” Elena bătea în microfon, strigând şi ea mai tare decât toţi “aşezaţi-vă liniştiţi, staţi liniştiţi… mergeţi înapoi, tovarăşi, staţi liniştiţi… asta-i o provocare…linişte… vorbeşte… vorbeşte …” A urmat un moment de linişte de care a profitat Ceauşescu. Şi-a continuat discursul. Au urmat din nou aplauze…Ceauşescu, România, Ceauşescu PCR s-au amestecat cu huiduielile.
Apucase să spună: “Doresc să vă informez pe dumneavoastră de o importantă hotărâre prinvind nivelul de trai al oamenilor muncii..” Începuse să se bâlbâie. A încurcat numărul celor care ar fi beneficiat de mărirea retribuţiilor minime. Spunând o mie cinci sute. I-a şoptit Elena, un milion cinci sute. Nu i-a venit în minte cum le ziceau banilor pe care îi primeau copiii. I-a şoptit Elena, “alocaţii pentru copii”.
Au trecut 26 de ani. Camerele Parlamentului s-au reunit într-o şedinţă solemnă. În semn de respect pentru victime. Dar tot ieri Senatul trebuia să dezbată un proiect de lege prin care aleşii, primari, preşedinţi de consilii, urmează să primească pensii speciale. Între cele două momente există o comparaţie de ordin calendaristic.
Nu se face ca într-o astfel de zi să vorbeşti despre majorări. Este o blasfemie, un afront adus celor care au murit în prima zi a fugii lui Ceauşescu.
21 decembrie nu este o zi de sărbătoare, ci una a comemorării. A fost ziua în care s-a prăbuşit catapeteasma unui regim criminal, dar stâlpii au mai rezistat o vreme. Unii au format osatura primului guvern democratic. Atât de democratic cât se putea după o jumătate de secol de dictatură. Unii dintre stâlpii vechiului regim poate că se mai găsesc şi azi pitiţi undeva în vreo instituţie a statului.
Nici după 26 de ani nu s-au cicatrizat cu totul rănile. Nu a dispărut nici mentalitatea că statul poate să dea pomană când vrea şi cui vrea. Dacă Nicolae Ceauşescu încerca să mai câştige timp anunţând creşteri de retribuţii şi pensii, Senatul anului 2015 ce urmăreşte acordând pensii speciale pentru o categorie specială de cetăţeni? Nu s-a auzit ca foşti primari şi foşti preşedinţi de consilii judeţene să fi cerut aşa ceva.
Că se vor acorda sau nu aproape că nu are importanţă. Dar din cauza unor astfel de întâmplări se creează senzaţia că nu s-a schimbat mare lucru în cei 26 de ani. Vechile năravuri au călătorit în timp. Multe nu s-au schimbat decât la suprafaţă. Printre instituţiile cu rol coercitiv se numără uneori şi Parlamentul. Votând legi aberante, Parlamentul, cel mai înalt forum al democraţiei, demonstrează că a rămas o instituţie greoaie, neatentă la efectele dezastruoase pe care le produc anumite legi. Dacă au lovit până şi în câinii care păzesc oile de lupi ce să mai spunem?
Indiferent ce se spune, viaţa politică îşi urmează cursul. Nimeni nu poate schimba fondul problemei. Şi după ce am scăpat de Ceauşescu ne-am construit o ţară cu ceva mai democratică, însă cu instituţii la fel de ostile faţă de cetăţean ca şi cele de acum 26 de ani.
