Asculta acest articol
Modul de abordare a procesului de învățământ din România a fost și rămâne discutabil. S-a vorbit atât de mult despre reforma în educație încât nimeni nu mai crede în niciunul dintre proiectele prezentate.
Președinții, de la Emil Constantinescu, profesor universitar, la Klaus Iohannis, tot profesor, au fost preocupați de problema Educației. Traian Băsescu a inițiat un Pact Național pe Educație, înființând comisia Micle. De care nu s-a ales nimic.
Președintele Iohannis a înființat, de asemenea, o comisie, invitând la Cotroceni cei mai buni specialiști.
Nimeni nu mai vorbește de aceste comisii prezidențiale. Școala a rămas așa cum a conturat-o legislația stufoasă, începută de ministrul Andrei Marga, continuată de Ecaterina Andronescu și alți miniștri mai puțin vizibili, dar adăugând și ei lege după lege, măsură după măsură.
Școala, ca instituție, nu poate fi altfel decât este țara în care spasmele politice repetitive trec de la un guvern la altul, de la ministru la ministru. România, veșnic în căutare de soluții alternative de ieșiri din crizele ciclice, are, totuși, o școală recunoscută pentru performanțele unor olimpici și absolvenți de învățământ superior. Dacă vrei să vezi acest aspect, dai note bune școlilor românești. Dacă vrei să dai note proaste, să o așezi la coada țărilor din UE, vezi numai școlile cu toaletele în fundul curții. Depinde de unghiul politic din care privești. Adică de gradul de politizare a procesului de învățământ.
Partidul care este la guvernare trage întotdeauna ponoasele. Anul acesta fiind la guvernare PSD, ministrul Daniel Breaz are tendința de a minimaliza problemele, de a prezenta partea bună a sistemului de învățământ. În schimb, președintele Iohannis, trecând partea festivă a începutului de an, a adoptat o poziție critică, așa cum îi stă unui candidat prezidențial aflat în campanie electorală.
“Unii politicieni se tem de școală”, zice președintele. “Există resurse bugetare pentru dublarea fondurilor alocate programului Fiecare Copil în grădiniță” – afirmă premierul. Desigur, Iohannis și Dăncilă nu pot avea aceeași opinie despre școală. Nu pot cădea de acord nici partidele adverse, dar nici cele care s-au aflat sau se află într-o alianță politică sau electorală.
Educația, ca de altfel și cultura, nu se află pe listele de priorități naționale la nicio formațiune politică. Sunt anexe, subiecte colaterale, atinse în treacăt. Mai putem trece aici și Sănătatea. În ultima vreme și siguranța cetățeanului. Politicienii preferă să vorbească despre lucruri pe care nu le-au făcut adversarii lor, uitând că nici ei nu le-au rezolvat. Exemplul cel mai elocvent: autostrăzile. Lipsa lor ne așează la coada Europei, dar oferă și material electoral pentru opoziție. USL critica guvernele PDL că nu au construit autostrăzi, câștigând astfel alegerile din 2012, pentru ca în 2019 PNL să critice PSD pentru că nu a făcut decât câțiva kilometri nenorociți de autostradă și, foarte probabil, va câștiga alegerile.
Educația nu are o încărcătură electorală atât de mare, deci nu poate fi trecută pe lista priorităților naționale. Dar este o prioritate națională. Avem, totuși, o școală bună. Întrebarea este ce facem cu ea și mai ales ce facem cu tinerii după ce absolvă una din formele de învățământ. Privim cum pleacă din țară și nu putem face nimic.
