Asculta acest articol
Un discurs fulminant în Parlamentul European, trecut cu vederea de majoritatea instituțiilor media, prezentat cu entuziasm de câteva posturi de televiziune îl plasează pe Rareș Bogdan printre figurile politice de excepție de pe scena politică românească.
Violentă, dar nu xenofobă, ocolind cu precauție orice urmă de naționalism exacerbat, mica intervenție a fostului jurnalist deschide o portiță pentru o afirmare mai accentuată a nemulțumirilor României față de modul în care este tratată de instituțiile europene.
Noi ne-am făcut lecțiile, spune europarlamentarul român, am îndeplinit toate criteriile impuse de Comisia Europeană și Parlamentul European și cu toate acestea suntem ținuți la poarta Spațiului Schengen de ani de zile.
Ce mai vreți de la noi, pare să întrebe europarlamentarul român, am privatizat tot ce ne-ați cerut, am vândut pe bani mărunți Petrom, am cedat cam tot în domeniul energiei electrice, am renunțat la petrochimie, la exploatările de cărbune, am redus la minim subvențiile din agricultură, lăsăm firmele transnaționale să câ;tige licitații pentru marile investiții în infrastructură, ne-am lăsat monitorizați prin M.C.V., ne-am securizat granițele așa cum ne-ați cerut și tot nu suntem admiși în spațiul de liberă circulație europeană?
Făcând parte dintr-un partid pro-european, Rareș Bogdan nu poate depăși limite auto-impuse de PNL. Adică nu poate critica instituțiile euro-atltantice așa cum o poate face, dacă vrea, un lider al unui partid ca AUR.
În ciuda faptului că ar avea de câștigat dacă ar adopta o poziție mai tranșantă față de politicile Comisiei Europene, România nu-și permite să se poziționeze în opoziție față de anumite rezoluții ale Parlamentului European, așa cum o fac Ungaria și Polonia.
Așa cum se prezintă acum actorii de pe prima scenă a vieții politice din România, nu ies în evidență foarte multe figuri emblematice, capabile să susțină cu tărie pretențiile României, cereri rezonabile, sustenabile, în perfectă compatibilitate cu principiile, directivele și rezoluțiile elaborate de instituțiile Uniunii Europene.
Rareș Bogdan este o pasăre rară. Ca toți foștii jurnaliști intrați în politică, nu pare să aibă viață lungă. Alianța Civică, partidul intelectualilor, n-a dansat pe scena politică nici măcar o legislatură întreagă. Singuraticii de tipul unui Sorin Roșca Stănescu sau Valer Marian, nu au rezistat în viața politică. Jurnalismul este altă meserie decât politica și politicianismul.
Prin umare se pune problema dacă nu cumva ceea ce ne oferă Rareș Bogdan nu este cumva doar un rezidiu al politicianismului, prezentat într-un ambalaj nou.
Viktor Orban, al Ungariei, este o excepție care nu întărește o regulă, ci vine cu o teză. Un politician este puternic atâta vreme cât are în spate un partid puternic. Premierul etern al Ungariei are în spate un partid care acoperă două treimi din spectrul politic maghiar. Rareș Bogdan are în spate doar câteva așchii dintr-un partid care, luat în întregimea lui, acoperă abia 20% din intențiile de vot ale alegătorilor români.
Cu toate acestea, în societatea românească de azi, bulversată de numeroase crize, discursuri de genul celui prezentat de Rareș Bogdan în Parlamentul European au un ecou puternic în rândul populației. O nemulțumire funciară mocnește de mult în rândul publicului rămânesc.
Măsurile luate de premierul Viktor Orban sunt aplaudate, pe ascuns, de români. Plafonarea prețurilor la energie, la benzină și motorină, sunt exemple de ultimă oră.
Ciudată, dar așteptată, decizia lui Viktor Orban de a nu vota rezoluția UE de impozitare a multinaționalelor cu 15% din cifra de afaceri a supărat și Statele Unite. Americanii au decis să sancționeze Ungaria.
Așadar, o politică tranșantă, precum cea promovată de premierul Viktor Orban nu este pozitivă sută la sută, dar dă senzația că Ungaria stă cu capul sus în fața UE, în fața NATO. Ar avea Rareș Bogdan, în cazul că ar ajunge premierul României, sau chiar președintele României, destulă energie să impună marilor puteri o altă atitudine față de România? În fond, despre asta este vorba, despre o recunoaștere a României ca stat egal în toate cu restul țărilor europene.
Întrebarea fundamentală rămâne: are România nevoie de un conducător ca premierul Viktor Orban? Probabil că are.
