Carbunaritul, intre traditie si meserie

Asculta acest articol

Tehnica obtinerii mangalului este aceeasi cu cea folosita cu sute de ani in urma

[slideshow id=6569]

Carbunaritul, una dintre cele mai vechi meserii cunoscute, se practica si azi dupa aceeasi metoda, neschimbata de sute de ani. Cuptoarele, gramezi de lemne (bocse) care ard mocnit mai multe zile, fumega si azi in zonele de padure, acolo unde lemnul este la indemana. Cei care lucreaza la carbuni traiesc o viata cu totul aparte. Rupta de realitate, la marginea civilizatiei, in fumul negru si inecacios al lemnului ars.

Toata perioada de vara, pana toamna tarziu, atat cat se poate lucra, carbunarii stau la padure, dincolo de civilizatie, la cuptoarele de carbune unde muncesc. Langa Strambu Baiut a venit o intreaga familie, insa nu toti sunt angajati la firma ce se ocupa cu producerea carbunelui. Familia, respectiv mama, sora, fratele, a venit sa-i tina companie, sa-i gateasca tanarului “titular”, in conditiile in care nu mai merge acasa pana la toamna.

“Aici nu se lucreaza opt ore si apoi pleci acasa. Aici se lucreaza intruna, pe orice vreme”, spune Maria Bot, mama tanarului. Femeia explica apoi ca se ajuta intre ei, pentru ca e, practic, imposibil sa traiasca din pensia sotului de fost miner sau din pensia ei de boala, apoi isi aminteste de vremurile in care traiul in localitate era mult diferit. “Aici a fost centru minier, toata lumea avea de lucru. Nimeni nu se plangea de bani. Eu am avut noua copii, dar nu m-am temut niciodata ca nu o sa am ce le da de mancare. Acum nu mai e la fel. Din patru milioane n-as putea trai”, spune femeia dezamagita.

Tocmai conditiile de trai care s-au inrautatit constant dupa revolutie i-a facut pe oameni sa munceasca la carbune. Partea buna este ca, asa cum lasa ei de inteles, este rentabil.

Meserie rentabila

“Daca n-ar fi rentabil, n-am fi aici cu totii”, spune Sebastian Bot, cel care pare a fi capul familiei. Barbatul munceste de mai multi ani in carbunarit. Nu s-a intrebat niciodata daca ii place sau nu, dar stie ca isi asigura traiul. “Ce altceva sa facem? Aici nu mai ai unde munci de cand s-au inchis minele. Imi plateste cartea de munca si asta e ceva”, spune el, vorbind despre un lucru firesc ca si despre un mare avantaj.

Barbatul a deprins meseria in Harghita, acolo unde a lucrat putin, in anii tulburi de dupa revolutie. Apoi, in ‘91, s-a intors acasa, unde a lucrat la carbuni. Acum nu ar sti ce altceva sa faca. Mai mult, familia spune ca locul in care stau a devenit a doua lor casa.

“Ne place mai mult aici, ca e liniste. Nu auzim numa’ pasarile”, spune Sonia Medenciuc, sora tanarului.

Demonstratie de maiestrie

Sebastian face apoi o mica demonstratie si ne arata cum se obtine carbunele din lemn. “Se face mai intai o vatra, ca o fantana, in mijloc se pun surcele, ca sa arda, iar apoi lemnele se cladesc in picioare, in mai multe straturi. La mijloc se lasa un loc, ca sa poata fi aprins focul. Pe deasupra se pun frunze sau paie, pentru ca pamantul care se pune pe deasupra sa nu intre la lemne”, explica el.

“Asta e pe scurt, pentru ca, oricat v-as explica, nu se poate descrie. Trebuie sa vedeti tot procedeul de la inceput la sfarsit”, spune el. Lemnele de fag astfel asezate sunt apoi aprinse si ard asa 2-3 saptamani, pana cand incepe sa se lase.

“Arde mocnit, iar cand incepe sa se lase inseamna ca e gata. Atunci scoatem carbunele si il punem intai in racitor”, si arata inspre niste forme circulare din metal ruginit. “Il inchidem acolo si il acoperim pana se raceste, ca sa nu intre umezeala la el, ca pe urma nu mai are calitate. Apoi il ambalam in pungi de 3 sau 5 kilograme”, continua el explicatiile.

Locuinta de… vara

Locuinta improvizata in care stau este facuta din lemn, iar in interior arde focul intr-o soba pe care femeile au pus mancarea la gatit. Afara, pe un soi de terasa, se sta la masa si la discutii. “Anii trecuti am stat in casa, dar in iarna a luat foc si e distrusa complet. Acuma stam aici, dar peste noapte raman doar barbatii. Noi plecam acasa”, spune mama celor doi. Apoi, in hohote de ras, se aude un comentariu. “Mai stau uneori si femei”. si toate privirile sunt atintite asupra tanarului cu rol de cap al familiei, care nu este casatorit.

Ziua de lucru incepe la ora 4

Dupa veselia generala, oamenii revin la lucruri serioase. Funinginea de pe fetele lor nu poate acoperi trasaturile inasprite de greutati si nici privirile serioase. Traiul langa salbaticie nu i-a dezumanizat, insa.

Sonia, sora tanarului, a venit insotita de doi dintre copii. Astfel ii mai trece si lui de dor si-i are pe ai lui aproape. “Aici se munceste greu. Toata vara nu mai mergem acasa. Munca la noi incepe la 4 dimineata, pentru ca mai tarziu cand se incalzeste nu mai poti urca pe cuptor. E prea mare temperatura. Daca ploua, iar trebuie sa stam tot acolo”, mai explica Sebastian. Fumul inecacios al carbunilor care ard nu pare sa-i deranjeze pe carbunari. Chiar daca, imediat ce ai ajuns acolo, in primele minute orice poate avea dificultati de respiratie, iar dupa o jumatate de ora mirosul de mangal intra in toate tesaturile din imbracaminte, ei nu par sa aiba nici cea mai mica problema.

“A fost odata aici o femeie si statea acolo sa respire fumul si am intrebat-o daca nu-i e frica. A zis ca nu, pentru ca medicii au spus ca e bun fumul de carbune la unele afectiuni”, completeaza Sonia, mirandu-se si acum de spusele femeii.

Meserie istorica

Carbunaritul a fost dintodeauna o meserie ce s-a practicat in Transilvania, fiind amintita in documente ale Arhivelor Nationale. Astfel, in numarul 3 al Revistei Arhivei Maramuresene, un capitol intreg dedicat meseriilor si ocupatiilor traditionale din Maramures aminteste de ocupatii ce au legatura cu lemnul inca din secolul XVII, carbunaritul fiind una dintre ele. In document se arata ca se practica mai ales in jurul ocnelor de sare si ca era chiar frecventa aceasta preocupare. “Tehnica de obtinere a carbunelui de lemn, mangalul, era identica cu cea folosita in alte parti ale Transilvaniei. Se folosea lemn de fag, paltin, frasin, ulm, din care se facea o gramada “bocsa”, de forma unei caciuli, ce ardea 7-8 zile continuu”, se arata in document.

Tehnica folosita astazi este identica cu cea de acum 3-4 secole, fara modificari. Diferenta este doar destinatia, pentru ca, in prezent, acesta ajunge mult mai rar sa incalzeasca locuintele, cel mai adesea incalzind gratarele si frigaruile orasenilor, la iarba verde, dupa ce a fost achizitionat din benzinarii.