Asculta acest articolScufita Rosie sau noile aventuri ale Lupului Specialist
[slideshow id=7238]
Traia odata o fetita care primise in dar de la bunicuta ei o minunata scufita de culoare rosie. Fetitei ii placea tare mult acea scufita si ajunsese sa nu o mai dea deloc jos.
Din acest motiv toata lumea o striga Scufita Rosie. Intr-o dimineata frumoasa si insorita, mama Scufitei Rosii o ruga pe fetita sa-i duca bunicutei bolnave un cosulet cu mancare.
Fetita, care-si iubea foarte mult bunicuta, accepta imediat sa-i faca acesteia o vizita.
– Dar sa nu intarzii prea mult, ii spuse mama, si sa mergi direct la bunica, fara sa stai sa te joci prin padure, si mai ales sa te feresti de Lupul cel Rau.
Drumul ce ducea la bunicuta trecea prin padure, asa ca Scufita Rosie lua cosuletul din mana mamei si se porni spre casa bunicutei. Pe drum insa il intalni pe Lupul cel Rau, dar uita de vorbele mamei si ii spuse direct<
– Buna dimineata, domnule Lup.
– Buna dimineata, Scufita Rosie. ii raspunse lupul. Unde ai plecat tu asa devreme?
– Am plecat sa o vizitez pe bunicuta care este bolnava si sa-i duc un cosulet cu mancare, ii raspunse pe negandite Scufita Rosie.
– Si unde locuieste bunicuta ta, Scufita Rosie? intreba lupul.
– Locuieste in padure, nu foarte departe de aici, ii raspunse Scufita Rosie, casuta ei este usor de gasit, se afla chiar langa lac.
Lupul, care deja se gandea ce meniu bun va avea la pranz, Scufita Rosie si bunicuta acesteia, ii spuse Scufitei Rosii<
– Am o idee, Scufita Rosie, ce ar fi daca ai culege niste floricele frumoase pe care sa i le duci bunicutei tale?
– Ce idee minunata, ii raspunse Scufita Rosie, care uitand din nou de sfaturile mamei se afunda prin padure incercand sa gaseasca cele mai frumoase floricele pentru bunicuta.
In timpul acesta, lupul isi lua picioarele la spinare si o tuli spre casa bunicutei. Cand ajunse la usa acesteia, ciocani usor la usa.
– Cine este? intreba bunicuta.
– Sunt eu, Scufita Rosie, raspunse lupul, imitand vocea Scufitei Rosii.
– Intra inauntru, draga, ii raspunse bunicuta, sunt in pat, iar usa este descuiata.
Lupul intra in casa, se repezi la bunicuta si o inghiti. Apoi isi puse camasa si scufia ei de noapte, se baga in pat si se acoperi cu patura peste nas.
Intre timp, Scufita Rosie se apropie de casa, si se mira vazand usa casutei deschisa. Pasi cu grija in casa si se apropie de pat.
Scufita Rosie nu o putea zari prea bine pe bunicuta si o intreba<
– Ooo, bunicuto, dar de ce ai urechile asa de mari?
– Ca sa te aud mai bine, ii raspunse lupul, imitand vocea bunicutei.
– Ooo bunicuto, dar de ce ai ochii asa de mari? intreaba Scufita Rosie.
– Ca sa te vad mai bine, draga mea, ii raspunse lupul.
– Ooo bunicuto, dar de ce ai gura asa de mare? intreba Scufita Rosie.
– Ca sa te pot inghiti mai bine, draga mea, striga lupul si se repezi la biata Scufita Rosie si o inghiti.
Satul, lupul se intinse in pat sa-si faca siesta si se puse pe sforait. Pe langa casa trecu un vanator care auzi sforaitul si se uita pe fereastra.
Cand vazu lupul isi inchipui ca acesta a mancat-o pe bunicuta si se repezi si ii taie acestuia burta. Spre marea surpriza a vanatorului din burta iesira intregi si nevatamate Scufita Rosie si bunicuta.
Acestea ii multumira vanatorului ca le-a salvat si ii oferira in schimb pielea lupului. Apoi, Scufita Rosie si bunicuta se asezara la masa ca sa manance din cele pregatite de mama.
Dupa patania prin care trecuse, Scufita Rosie se hotari ca niciodata sa nu mai iasa din cuvantul mamei.
Legenda
Scufita Rosie: Florin Tataru
Bunicuta: Ion Iliescu
Lupul cel rau: Un specialist. In cercurile din Baia Mare i se spune Lupul Specialist
Vanatorul: Se va vedea in 22 august
Alba ca Zapada, in varianta ecologica
A fost odata o imparateasa care, intr-o iarna, pe cand zapada cadea din inaltul nemarginit al cerului, in fulgi mari si pufosi, cosea langa o fereastra cu pervazul negru, de abanos.
Si cum cosea ea asa, aruncandu-si din cand in cand privirea la ninsoarea ce se cernea de sus, se intampla sa se intepe cu acul in deget si trei picaturi de sange cazura in zapada.
Rosul sangelui arata asa de frumos pe albul zapezii ca imparateasa ramase incantata si gandi in sinea ei< “Ce n-as da sa am un copil alb ca zapada, rosu ca sangele meu si cu parul negru ca abanosul !”. Trecu timpul, dar nu prea multisor si imparateasa nascu o fetita alba ca zapada, rosie ca sangele si cu parul negru ca abanosul. Si-i dadura numele de… Mircea Dolha.
Dupa ce o aduse pe lume, imparateasa muri.
Cum trecu anul, imparatul isi lua alta sotie. Femeia asta era foarte frumoasa, dar nespus de trufasa si mandra, si n-ar fi ingaduit nici in ruptul capului s-o intreaca alta in frumusete. Avea o oglinda fermecata si ori de cate ori se privea intr-insa, nu uita sa o intrebe<
– Oglinda, oglinjoara, cine e cea mai frumoasa din tara? Si oglinda ii raspundea<
– Maria ta, esti cea mai frumoasa din intreaga tara!
Imparateasa zambea fericita, fiindca stia ca oglinda graieste numai adevarul. Vazu, insa, ca Mircea Dolha crestea si se facea pe zi ce trecea tot mai frumoasa si, cand implini sapte ani, era o minunatie de fata< frumoasa ca lumina zilei. Si frumusetea imparatesei incepu a pali inaintea ei. Si intr-o buna zi, cand imparateasa intreba oglinda<
– Oglinda, oglinjoara, cine e cea mai frumoasa din tara?
Oglinda ii raspunse<
– Frumoasa esti, craiasa, ca ziua luminoasa, dar Mircea Dolha este mult mai frumoasa!
La auzul acestor vorbe, imparateasa se inspaimanta grozav si, de pizma si ciuda, odata se ingalbeni si se-nverzi, de ziceai ca-i moartea. Din clipa aceea, de cate ori o zarea pe Mircea Dolha simtea ca-i plezneste fierea de ciuda. Si azi asa, maine asa, pana ce incepu sa o urasca de moarte. Pizma si ciuda cresteau in inima ei ca buruiana cea rea si se cuibarisera atat de adanc, ca imparateasa nu-si mai gasea pacea nici ziua, nici noaptea.
In cele din urma, chema un vanator si-i porunci<
– Ia fata asta si du-o in adancul padurii, ca nu rabd sa o mai vad in fata ochilor! Omoar-o si, drept marturie ca mi-ai implinit porunca, sa-mi aduci plamanii si inima netrebnicii!
Vanatorul nu iesea din vorbele imparatesei si se afunda cu Mircea Dolha in padure. Dar cand scoase jungherul de la brau si se pregatea sa-i strapunga inima nevinovata, sarmana copila incepu sa planga in hohote si sa se roage<
– Vanatorule draga, cruta-mi viata si-ti fagaduiesc c-o sa-mi pierd urma in salbaticia asta de codru si nu am sa ma mai intorc niciodata acasa!
Si pentru ca Mircea Dolha era atat de frumoasa, vanatorului i se facu mila de ea si-i spuse<
– Daca-i asa, fugi de te ascunde, fata draga, unde nu calca picior de om!
Si atunci, Mircea Dolha fugi in adancul padurii si… se inscrise in Partidul Ecologist Roman. La depunerea candidaturii sale au participat si doi pitici. Pe bune.
Frumoasa din Padurea Adormita sau facem ce trebuie
A fost odata un rege si o regina care n-aveau copii. Si erau atat de mahniti, cat nu se poate spune. Cutreierasera ei toate locurile cu ape miraculoase, bause regina tot felul de ierburi, dar nimic nu-i putu fi de folos. In cele din urma, cerul se milostivi de ea si-i dadu o fetita.
Se facu un botez care ramase de pomina in tot tinutul. Iar mica printesa avu drept nasa mai toate ursitoarele din regat (erau, pare-mi-se, vreo sapte la numar). Fiecare din ele ii facura nou-nascutei cate un dar. Asa ca ea capata insusirile cele mai alese.
Oaspetii se intorsesera la palat, unde ii astepta un ospat imbelsugat. Printre meseni se aflau la loc de cinste cele sapte ursitoare. Batrana se socoti nedreptatita si mormai printre dinti niste vraji. Una dintre ursitoarele mai tinere o auzi si se strecura nevazuta de nimeni sub o perdea. Voia sa ramana cea din urma pentru a putea drege macar ceva din raul ce i l-ar putea meni printesei batrana ursitoare. Intre timp, celelalte ursitoare incepura a-i imparti fetitei darurile<
Cea mai tanara dintre ele ii darui frumusete, a doua intelepciune, a treia, indemanare, a patra ii dori sa danseze ca nimeni alta, a cincea, sa cante ca o privighetoare, a sasea, sa manuiasca pana la desavarsire toate instrumentele muzicale.
Cand veni randul celei mai batrane, ea clatina din cap cu rautate si prevesti<
– Printesa va avea toate insusirile, dar intr-o buna zi se va intepa la un deget cu varful unui fus si va muri in floarea varstei.
Prevestirea aceasta ii facu sa se cutremure pe toti cei de fata, iar parintii fetei varsara lacrimi amare.
Dar deodata rasari din spatele perdelei ursitoarea cea tanara si rosti cu glas tare<
– Veniti-va in fire, o, rege, si tu, regina! Fetita voastra nu va muri. Va cadea intr-un somn care va tine vreme de o suta de ani si nu se va scula pana nu va veni un tanar fecior de domn si o va destepta. ASTA SE VA INTAMPLA IN 22 AUGUST 2011.
Intr-o zi, pe cand parintii ei lipseau de-acasa, fata alerga prin tot palatul, din odaie in odaie, si tot zburdand nimeri intr-o camaruta din varful unui turn, unde se afla o batrana uitata de lume. Aceasta tocmai torcea dintr-un caier. Porunca regelui, ca nimeni sa nu se mai foloseasca de fus, nu ajunsese pana la urechile ei batrane si iata de ce isi pastrase fusul.
– Ce faci acolo, batranico? O intreba curioasa printesa.
– Iaca, torc, frumoasa mea copila, ii raspunse batrana, nestiind cine era fata.
– Vai, ce joc frumos! Te rog lasa-ma si pe mine sa incerc sa fac ca dumneata!
Batrana zambi si-i ingadui.
Dar nici n-apuca sa puna bine mana pe fus si fata se intepa la un deget si cazu lesinata.
Era atat de frumoasa, de-ai fi zis ca e o zana, caci somnul nu-i rapise nici bujorii din obraji, nici culoarea buzelor trandafirii. Doar ochii ii tinea inchisi. De altfel, respiratia ii era regulata, asa ca iti puteai usor da seama ca traieste.
Si cei o suta de ani trecusera si, intr-o buna zi, un fecior de domn, mergand la vanatoare, vazu turnul castelului. Intreba ce fel de turn era acela, dar nimeni nu stia. Tanarul print fu dintr-o data cuprins ca de o vraja si, manat de o dorinta care pornea din inima, se hotari sa patrunda in castel, aratandu-se vrednic de barbatie. Un print tanar si dornic de aventuri nu-si pierde atat de lesne curajul.
Patrunse apoi intr-o curte mare si se pomeni in camera de garda a palatului. Toti ofiterii sforaiau. Si, in sfarsit, ajunse intr-o incapere cu totul si cu totul de aur. Pe un pat, cu perdelele date in laturi, era culcata o printesa de vreo cincisprezece-saisprezece ani. Era atat de stralucitoare, incat frumusetea ei il orbi aproape. Printul duse mana la ochi. Visa? Sau i se nazarise? Sau era aievea?
Tremurand de emotie, printul se apropie, totusi, si se aseza in genunchi in fata patului ei.
Atunci… vraja de dezlega si… printesa se destepta. Il privi cu bunavointa si vorbi<
– In sfarsit, iata-te! O, printul meu, cat de mult m-ai lasat sa te astept!
Era 23 august… 1944.
Legenda:
Frumoasa din padurea adormita: Mariana Pop
Printul: Mircea Man
Ursitoarea care a lansat blestemul: Emil Ambrus
Fii primul care comentează