A dispărut munca profundă?

Asculta acest articol

Afirmat ca un bun primar la Oradea, apoi ca președinte al Consiliului Județean Bihor, Ilie Bolojan s-a impus ca un adept al restructurării administrației publice, împovărată de un personal supradimensionat.
Cu alte cuvinte, Ilie Bolojan a prestat în folosul comunității o muncă profundă, În același timp devenind un exemplu de bună practică. Nu același lucru se poate spune despre Nicolae Ciucă. Președintele PNL, ca prim ministru, nu a reușit să demonstreze că este un om al faptelor. Un om la locul lui, Nicolae Ciucă poate fi încadrat la capitolul “productivitate lentă”. Prestația din poziția de prim-ministru este deja uitată. Tot la capitolul “productivitate lentă” poate fi încadrată și munca de scriitor, de memorialist. Nu-ți poți afișa zeci poate sute de panouri uriașe în care anunți că vei publica o carte, din experiența ta de ostaș. Crin Antonescu spunea că Nicolae Ciucă este înconjurat de câteva persoane care îi dau sfaturi nu tocmai bune. Credem că sunt suficiente exemple prin care am arătat că Nicolae Ciucă nu prestează o muncă evident profundă. Nu este singurul. Un candidat prezidențial promite că va construi case ieftine, altul spune că este independent, dar caută un partid care să-l susțină, altul se dă scriitor, unul ar vrea să fie președintele României, de fapt așteptând să fie rugat să-și anunțe candidatura. George Simion, Mirea Geoană, Nicolae Ciucă, Marcel Ciolacu…
Iată câteva  persoane care râvnesc la funcția supremă în stat, însă nu reușesc să ne demonstreze că lucrează la modul cel mai serios. Poate că mai degrabă iubesc funcția decât munca pe care ar trebui să o facă din poziția râvnită. Realitatea zilelor noastre este că sunt din ce în ce mai puțini oamenii care își iubesc munca. Printre cei care și-o iubesc sincer trebuie să-i plasăm pe fermieri, pe lucrătorii pământului. Tot aici trebuie să-i încadrăm pe artiști, muzicieni, actori, artiști plastici, scriitori, pompieri, medici. Forțând puțin nota i-am putea include aici și pe jurnaliștii independenți. Nimeni nu poate pretinde că un polițist care are plan de amenzi își iubește munca. Nici pe un agent fiscal care după orice control trebuie să dea o amendă sau măcar un avertisment, nu-l putem bănui că este un om care-și iubește munca.
Să trecem, însă, la nivelul superior al diviziunii sociale a muncii în societatea contemporană: politicienii. Se spune, de fapt se spunea pe vremuri, că politica este arta compromisului. Ultimele date ne arată că definiția este depășită. Mai degrabă se poate spune că politica ar putea fi arta, dexteritatea omului politic de a demonstra că adversarii lui sunt proști, inculți, hoți, ineficienți.  Cam în felul în care peneliștii vorbesc despre pesediști și pesediștii despre peneliști. Nu este tocmai ușor, ca politician, să abordezi o persoană la fel ca tine, la fel de deșteaptă ca tine, la fel de corectă ca tine, ca fiind mult inferioară ție, mult mai coruptă ca tine. Există, însă, o regulă  de bază a politicii, evident nescrisă, care îți șoptește că nu trebuie să crezi în tot ce spui. Dacă tu, ca politician, nu crezi în cea ce spui, ne putem imagina cum arată instituțiile înființate, apoi conduse de oameni înregimentați politic. Mesajele în sine pe care le transmit politicienii pe paginile lor de socializare definesc modul în care acești oameni își asumă sarcinile, modul în care sunt dedicați carierei în folosul comunității.  Guvern, ministere, instituții subordonate, consilii județene și consilii locale, directori și primarii stabilesc reguli pentru sarcini greu identificabile în lumea reală. Trebuie să recurgem din nou la exemplele extreme mai sus prezentate.
Sarcinile pe care și le-a asumat un Ilie Bolojan sunt evidente, în timp ce sarcinile asumate de Nicolae Ciucă, dar și de Marcel Ciolacu, sunt greu identificabile în zona realului. Care dintre ei propun soluții îndrăznețe? Nicolae Ciucă promite o  carte despre un ostaș aflat cândva în slujba țării, iar Marcel Ciolacu sare de o promisiune la alta copleșind populația până la limita extremă a suportabilității. Sunt sub o sută de zile până la alegerile prezidențiale și încă nu am reușit să descoperim modul în care acești oameni își iubesc carierele. Pentru ei a fi politician mai degrabă înseamnă a avea un apetit sănătos pentru publicitatea personală decât a demonstra că prestează o muncă profundă.