Asculta acest articol
Ca un ecou al marii sărbători din 31 August, Ziua Limbii Române, omagiată pe ambele maluri ale Prutului, se cuvine să aducem un elogiu filial și limbii latine, mama limbii noastre.
Titlul de mai sus este luat din „Cântecul gintei latine”, oda scrisă de Vasile Alecsandri și premiată în 1877 la Montpelier de Societatea limbilor romanice din Provence, în juriu aflânduse Mistral, Ascoli, Gaston Paris. Poetul aduce o laudă sufletească, demnă, limbilor romanice descendente din latină, printre care și limba română.
Limba latină este numită „regină” între celelalte limbi, aflându-se sub steaua divinității, dar este și elementul care coagulează mai multe popoare latine, prin care comorile sale multiple sunt perpetuate în timp.
Poetul nu evită epitetele absolute rezervate frumuseții. Limbile romanice, inclusiv limba română, sunt împletite în ceea ce el numește „gintă”, adică neam, seminție de aceeași origine. Frumusețea limbii latine e evocată prin imagini sclipitoare. Este „Frumoasă, vie,
zâmbitoare”, lucind în splendid soare și într-o „mare de smarald”. De observat că Alecsandri, „acel Rege-al poeziei”, poet și om politic, este
atent la lumea ca întreg, la diversitatea ei, și nu cade în exclusivism. Ginta latină, împreună cu limbile care i-au fost ursite, nu urcă într-un nor semeț, nici nu alunecă într-un smârc de superioritate.
După cum se vede din strofa a treia, poetul român consideră că și alte grupuri lingvistice, adică „celelalte-a ei surori” sunt demne de toată stima. Dar el își aduce elogiul limbii din care face parte și limba sa, alături de franceză, spaniolă, italiană, portugheză, dalmată
(dispărută), romanșă, care au primit sigiliul latinei.
Alecsandri își încheie oda astfel:
„În ziua cea de judecată,
Când față-n cer cu Domnul sfânt,
Latina gintă-a fi-ntrebată
Ce au făcut pe-acest pământ?
Ea va răspunde sus și tare:
‹‹O! Doamne,-n lume cât am stat,
În ochii Tăi plini de-admirare
Pe Tine te-am reprezentat››”.
Cu adevărat, limba latină și-a făcut pe deplin datoria ei și poate sta dreaptă în fața Celui de Sus, inclusiv prin una dintre fiicele ei, latina vie a poporului român, limba „ca un fagure de miere”, cum avea să decreteze pentru totdeauna marele dirijor al simfoniei limbii carpato-dunărene, Mihai Eminescu.
Limba română este atributul esențial al poporului nostru. România s-a configurat în harta lumii trudnic, dar glorios, pe țesătura neamului de același grai. În România Mare. În România mai mică și ciopârțită de la Est de Prut. În micile Românii de lângă frontiere. Toate ființând în misterioasa Împărăție a limbii române. Ea ne ține împreună. Dar latinitatea limbii române nu a fost mereu un motiv de bucurie pentru inamicii ei. Insula de latinitate din marea slavă a stârnit valuri neîmblânzite. Și se vede bine de ce am avut și avem încă slavofili cu Istoria lui Mihail Roller în cap, care suferă din cauză că, prin romanitate, suntem fixați ireversibil în temelia Europei. Dar povestea asta o știu mai bine rățuștele grăsuțe de prin partidele românești filoruse. Partide bine știute întrucât au măcăit chiar și în Parlamentul Europei, sunt poleite cu AUR și fardate cu SOS…
Și nu este mai mare onoare pentru noi decât aceea de a ști că ne rugăm de fapt în limba latină, procentul de cuvinte latinești din rugăciunea „Tatăl nostru” apropiindu-se de 100%.
Merită să ne amintim:
„Pater noster, qui es in caelis,
sanctificetur nomen tuum, veniat
regnum tuum, fiat voluntas tua, sicut in
caelo et in terra.
Panem nostrum quotidianum da
nobis hodie et dimitte nobis debita
nostra, sicut et nos dimittimus
debitoribus nostris; et ne nos inducas in
tentationem, sed libera nos a malo.
Amen!”
Fii primul care comentează