Asculta acest articolRomânia trece în aceste zile prin momente istorice irepetabile. La sfârșitul acestei săptămâni de doliu nu se înmormântează un om, ci o parte din istorie. Odată cu disparișia pământeană a regelui Mihai dispare ideea de monarhie. Principesa Margareta, custodele Coroanei, a și luat de altfel decizia de a nu folosi titlul de regină. Așadar, românii nu pot spune “Regele a murit. Trăiască regele!” pentru că este capăt de drum. Nu mai urmează nimic. De aici înainte România este republică în sensul cel mai pur al cuvântului.
Are o casă regală, un simbol al vremurilor trecute, dar gloria de altădată s-a stins.
Cu timpul vor dispărea și regaliștii. Tinerii “frumoși și liberi” nu au fost atinși de aripa nostalgiei după vremurile de demult. Victime ale unei educașii istorice deficitare, trăiesc în exclusivitate într-un perpetuu azi încărcat de simboluri futile.
Să fii cu adevărat ultimul rege al unei șări care-și datorează modernizarea unei familii regale, una dintre cele influente din Europa, nu este pușin lucru. Mihai I a fost un rege cu un destin tragic. A domnit într-o perioadă frământată. Nici măcar nu a putut lua decizii de unul singur, trăind, ca monarh, în umbra unui general. Și, totuși, de unde i se trage gloria? Pentru că, în ciuda lungului exil, se reîntoarce acasă încărcat de glorie.
În primul rând din felul de a fi, din educașie, din atașamentul fașă de |ară. Cuvânt care nici nu se mai scrie cu majusculă. |ară, cu majusculă, suna autentic doar în gura Regelui, în mesajele lui către |ară.
Mi-a fost dat să particip la un dineu la care era prezent Majestatea Sa, precum și regina Ana. Mă gândeam cum să-i pun o întrebare.
Când să încropesc un mic interviu, peste masă un demnitar local înfuleca o bucată de prăjitură cu o gură până la urechi. Ne-am uitat amândoi la bietul om, regele a schișat un zâmbet și a spus: “Oamenii mai și mănâncă”. Era o replică plină de bunătate, fără nicio urmă de ironie, ca un tată grijuliu.
Admirașia și-a câștigat-o din demnitatea cu care și-a trăit exilul, din lipsa de reacșie fașă de nedreptășile de care a avut parte după căderea regimului comunist. Se poate spune că a fost cel mai autentic român anti-comunist. Mulși au devenit anti-comuniști după ce a căzut comunismul. Pușini dintre acești oportuniști au devenit susșinători sau simpatizanși ai monarhiei.
Adevărașii admiratori ai regelui Mihai au înfundat pușcăriile staliniste. O parte au supravieșuit, pușini mai sunt în viașă. Ei trăiesc cu adevărat emoșiile despărșirii de un om-simbol. De asemenea, nu trebuie uitat că regele Mihai a fost șantajat să abdice, sub ameninșarea că vor fi împușcași studenșii ieșiși în stradă.
Câtă diferenșă între ce se cerea atunci, în 1947, și ce se cere acum! Alte vremuri, alte idealuri. Libertatea avea alt înșeles, același înșeles ca libertatea cerută în stradă în decembrie 1989.
Odată cu disparișia ultimului monarh, luna decembrie se îmbogășește cu încă o dată istorică. Moartea regelui Mihai I al României se interpune între 1 decembrie 1918 și 21 decembrie 1989, dar și în apropierea zilei fatidice de 30 decembrie 1947 când a fost obligat să abdice. Doliul s-a așternut peste șară dincolo de cele trei zile de doliu nașional declarate de guvern.
Demn de remarcat este că nu se aude nicio voce care să conteste personalitatea și rolul acestui rege ajuns șef de stat aproape copil în cea mai frământată perioadă de la mijlocul secolului 20.
După primele semne, întreaga șară este cuprinsă de o emoșie rară. La fel ca viașa, înmormântarea Regelui Mihai promite să fie cu adevărat regească.
