Asculta acest articolDe câte ori este întrebat dacă nu va candida la președinție premierul Ponta răspunde că are tot timpul din lume după terminarea mandatului, în 2016. Exclude total o eventuală candidatură în 2014. Victor Ponta devine cel mai de încredere politician, urmat de Crin Antonescu, în vreme ce USL după aproape un an de guvernare nu dă semne că s-ar eroda. Din punctul de vedere al încrederii se stă mai bine în 2013 față de anii precedenți.
După un an de guvernare PDL era deja vraiște la capitolul încredere. Situația foarte bună a USL după un an de guvernare are o explicație în faptul că orizontul de așteptare la sfârșitul guvernării PDL era foarte mare. Președintele țării ajunsese la un grad de neîncredere extrem de mic, la un fel de minim istoric al funcției supreme. Însă în 2009 încă avea resurse și a câștigat la limită.
Admițând că guvernarea PDL a avut și părți bune scăderea drastică în sondaje din ultima perioadă nu se poate explica decât prin faptul că românilor nu le place nimic. Se plictisesc foarte repede chiar și de bine. Privind în urmă, singurul partid care a rezistat erodării a fost PSD. La sfârșitul anului 1996, apoi în 2004, după două mandate foarte controversate, totuși PSD reușea să-și mențină scorul foarte ridicat. Nu a scăzut niciodată sub 27% la alegerile parlamentare. Acest partid a avut probleme la prezidențiale. În 1996 a câștigat Constantinescu, în 2000 Ion Iliescu își datora victoria lui Vadim Tudor, în 2004 Adrian Năstase pierdea pentru ca în 2009 să piardă și Mircea Geoană în fața aceluiași candidat, Traian Băsescu. Poate că este vorba despre un blestem sau despre un complex de inferioritate născut din mandatele controversate ale lui Ion Iliescu din 1990 și 1992. În concluzie PSD are noroc la locale și parlamentare, dar are ghinion la alegerile prezidențiale.
Acest lucru poate că îi dă o șansă în plus lui Crin Antonescu. Înlocuirea lui cu Sorin Oprescu nu ar fi o garanție a victoriei și ar putea arunca PSD într-o altă lungă perioadă de opoziție.
Alte partide au noroc la prezidențiale. Este cazul lui Traian Băsescu, ajuns președinte din postura de candidat al unei alianțe, ca de altfel și Emil Constantinescu. Singurul partid important care nu a dat încă un președinte este, de fapt, PNL. După socialistul Iliescu, țărănistul Constantinescu și democratul Băsescu, a venit rândul liberalului Antonescu. Este o alternanță perfectă. Chiar mai mult, prin aproape perfecta periodicitate pare o transhumanță. Alegătorii nu au ce să-și reproșeze. Ei le-au dat ocazia tuturor partidelor să arate de ce sunt în stare când au de partea lor cel mai important om din stat. Ion Iliescu a pornit la drum cu handicapul unui fost demnitar comunist. Nu a scăpat cu adevărat de eticheta de comunist niciodată. Emil Constantinescu a avut parte de o coaliție fragilă, de partide fără experiență, fiind învins, așa cum declara, de sistem, de fosta securitate. Traian Băsescu este greu de prins într-o formulă. Mișcându-se foarte rapid dintr-o parte în alta, a rezistat datorită felului său alunecos de a fi. Posibilul viitor președinte a fost etichetat deja ca un om foarte comod. Are încă timp să scape de această etichetă, însă nu pare preocupat de acest lucru. Poate că involuntar crede în alternanța perfectă la funcția supremă în stat oferită tot involuntar de electorat.
Ciudățenia, căci există o ciudățenie a zilelor noastre, constă în faptul că Traian Băsescu deși nu mai are dreptul constituțional de a mai candida, parcă se află în campanie electorală. Merge, vine, vorbește, se zbate ca și când prin modificarea Constituției mai speră la un mandat. Nu neaparat ca să câștige, ci doar ca să se afle în mijlocul evenimentelor, să concureze de dragul competiției.
