Cand elefantii isi fac zambre

Asculta acest articol

S-a consumat de curand un eveniment planetar< vizita la Washington a presedintelui Republicii Populare Chineze. Comentatorii de presa nu au ezitat sa eticheteze acest summit chino-american drept istoric. Putem gasi explicatia preferintelor de termeni superlativi in mai multe parti. In primul rand in faptul ca de cand lumea o intrevedere intre conducatorii de state mari si puternice este cotata ca un lucru deosebit de important pentru viata internationala. Ne amintim vremea cand in plin razboi rece se vedeau conducatorii marilor puteri de atunci, SUA si URSS. Sa ne amintim de vizita la Casa Alba a liderului de la Kremlin din 1959. In aceeasi ordine de idei putem evoca intalnirea Hrusciov-Kennedy de la Viena (1960) considerate amandoua drept semnale ca cele doua extreme ale banchizei ideologice, Est si Vest puteau sa comunice. Am avut in anii ‘80 ai secolului trecut o demonstratie de gen< venirea la putere a lui Mihail Gorbaciov a starnit un val de contacte la cel mai inalt nivel intre Moscova si conducatorii occidentali. Vorbim acum de SUA si China. Nu trebuie sa ne intoarcem prea departe in trecut pentru a rememora cam cum aratau relatiile chino-americane inaintea anilor ‘70. Ele lipseau cu desavarsire si asta pentru ca America refuza sa ia act de existenta Republicii Populare Chineze. Partenerul chinez al Washingtonului era Taiwanul, acesta fiind lasat sa ocupe locul rezervat Chinei la ONU si, evident, sa detina si fotoliul de membru permanent in Consiliul de Securitate. Cand presedintele Richard Nixon si-a pus in minte sa schimbe ceva a trecut la treaba. Omul sau de mare incredere Henry Kissinger s-a folosit de un truc de scolar pentru a ajunge pe nevazute la Beijing. Va amintiti desigur acea imprejurare, H.K. a plecat intr-un turneu transcontinental cu o droaie de ziaristi dupa el prin capitale de tari care nu prezentau, diplomatic vorbind, niciun fel de interes. Drept care, satui sa mai toace banii redactiilor care-i plateau, ziaristii din suita au abandonat rand pe rand nava oficiala. Ramas singur prin Pakistan, Kissinger si-a inscenat o internare undeva la un sanatoriu in Pakistan. Un cortegiu zgomotos a si pornit catre respectiva resedinta de recuperare. Sub identitate de imprumut, cineva a si plecat intr-acolo, dupa ce in prealabil scenaristii de moment s-au asigurat ca personalul medical de la respectiva adresa nu il cunoaste pe demnitarul american. In acest fel, Kissinger a putut sa se deplaseze linistit, pe nestiute, la Beijing si in discutii cu mai marii zilei din capitala RP Chineze sa puna la cale marea surpriza a inceputului anilor ‘70< stabilirea de relatii directe intre Beijing si Washington.

Cele doua mari puteri aveau sa-si deschida oficii de reprezentare diplomatica, lucru de necrezut cu cateva luni mai devreme. Imi amintesc si numele celui pe care Nixon l-a trimis sa-l reprezinte pe langa presedintele Mao, George Bush, viitorul presedinte al tarii.

Nu uit sa mentionez ca documente diplomatice de incredere mentioneaza ca plin de semnificatie rolul pe care diplomatia romaneasca a momentului, aflata in efervescenta, a participat si a contribuit la aceasta deschidere de senzatie Est-Vest.

Revenim la cele intamplate in luna ianuarie a acestui an. Presedintele Hu Jintao a sosit in vizita de stat pe malurile Potomacului pentru a conversa cu liderul aflat la Casa Alba, Barack Obama. Un eveniment politico-diplomatic, repet, oricand in stare sa ocupe prima pagina a ziarelor din lumea intreaga. Cu atat mai mult acum. Si iata de ce. China traverseaza un anotimp de mare succes economic. A prins din urma Japonia si a si intrecut-o, devenind a doua mare putere economica a lumii. Asadar, era de mare interes sa vedem ce-si spun intre ei conducatorii celor doua superputeri economice. Evident, stim aceste lucruri, ca de obicei, citind comunicatele oficiale, ca despre ce isi spun doar ei intre ei si doar pentru ei, asta vor afla cei de dupa noi si poate nici macar ei… Constatam ce? Ceea ce banuiam< cele doua mari puteri se inteleg, la nivelul conducatorilor lor, ca si cum ar fi copilarit impreuna. Dovada< contractele incheiate insumeaza zeci de miliarde de dolari, cu consecinte favorabile imense. Politic vorbind, nu ne surprinde nimic. Aflata in consecventa si puternica ofensiva economica, China isi doreste parteneri puternici si are. SUA nu si-a  ascuns, prin presedintele Obama, ca face din spatiul asiatic o prioritate. Si ii iese. Aflat la jumatatea mandatului, presedintele american n-a prea avut timp sa stea la cafele cu liderii europeni. Cate un prim-ministru ici-colo ratacit pe la Washington a umplut golul lasat cu buna stiinta de seful executivului american in dialogul cu Batranul Continent. Sa fie intamplatoare aceasta neluare in seama, remarcata nu demult si la Bruxelles? Voita sau nu, indiferenta Washingtonului lasa loc altor prioritati. Cum se vede, China a observat si pluseaza. Bine, bine veti spune, dar cum ramane cu lista aceea de “probleme” pe care America le imputeaza Chinei< situarea yuanului sub valoarea sa reala, ceea ce supara pe importatorii americani rau de tot, non-armonizarea Beijingului la cotele cerute de altii in sfera poluarii. Si, mai ales, standardele in domeniul drepturilor omului. Cum ramane? Cum se vede< ca in tren. China declara conducatorii sai isi promoveaza cu consecventa propriile interese. Apropierea dintre China si SUA reprezinta un semnal pentru Terra. Marile puteri, de fapt cele doua superputeri ale momentului, fac bine ca in loc sa se blesteme in gura mare isi cauta reciproc motive sa se tina aproape. Ramane doar de ramas cu un ochi deschis la ce poate aduce in viitor pentru altii aceste relatii bune intre ei. Un hatru ne aminteste ca amicitia intre elefanti este de bun augur. Doar ca atunci cand acestia isi fac insistent zambre si ajung sa agite naframa dragostei, fac prapad… De aceea ar merita sa fii prevenit pentru a te feri la timp.

Nicolae Bud