Care este temeiul sărbătorii “Intrarea în biserică a Maicii Domnului”?

Asculta acest articol

“Astăzi Fecioara cea curată se aduce în biserică, Împăratului tuturor, Dumnezeului şi Mântuitorului a toată viaţa noastră, spre sălăşluire fără prihană. Astăzi sfinţenia cea curată, ca o pruncă de trei ani, în Sfânta Sfintelor se aduce. Acesteia să-i strigăm cu îngerul: Bucură-te, ceea ce singură eşti între femei binecuvântată”.
    
Semnificaţii religioase

Motivul acestei sărbători – pe care Părinţii Bisericii au început să o cinstească de prin anul 750 – constă în aducerea cu evlavie în Templul Legii vechi din Ierusalim, a copilei de trei ani care avea să devină Maica Domnului nostru Iisus Hristos. Acest episod nu se găseşte consemnat în Sfânta Scriptură, ci se bazează numai pe Tradiţia Bisericii, perpetuată din generaţie în generaţie prin viu grai şi fixată în cele din urmă în scris. Ana, care toată viaţa ei a fost stearpă, neputând da naştere niciunui copil, se ruga, împreună cu bărbatul ei Ioachim, lui Dumnezeu, ca să îi binecuvinteze şi pe ei cu un copil, promiţând că, dacă le va împlini cererea, îndată îl vor dărui şi închina Domnului. Rugăciunile lor fierbinţi au fost ascultate. Ca atare, cu nespusă bucurie, a născut Sfânta Ana pe cea care s-a făcut pricina mântuirii neamului omenesc, pe cea care a adus împăcarea dintre Dumnezeu şi oameni, pe Preasfânta şi de Dumnezeu Născătoarea şi Pururea Fecioară Maria.

Ajungând la vârsta de trei ani, părinţii au adus-o la Templu, încredinţând-o preoţilor. Luând-o arhiereul Zaharia, a purtat-o până în Sfânta Sfintelor, partea cea mai aleasă din Templu, în care nimeni nu avea acces decât numai arhiereul, o singură dată pe an. El a procedat astfel aflându-se sub insuflarea lui Dumnezeu, Cel Ce avea să se nască dintr-însa spre mântuirea lumii. A rămas Fecioara acolo, petrecând doisprezece ani de sfântă vieţuire, hrănită fiind cu hrană cerească de către Arhanghelul Gavriil. Era un înger printre oameni, coborând cu adevărat cerul pe pământ. La Templul din Ierusalim se găseau trei rânduri de chilii, în care locuiau, cu frică de Dumnezeu, fecioare şi văduve închinate Domnului, preoţi şi slujitori, fiecare având un rol bine definit. În această atmosferă aleasă, Maria deprindea neîncetat, sub supravegherea fecioarelor mai în vârstă, lucrul de mână, citirea Sfintei Scripturi şi mai ales, rugăciunea. Plină de smerenie, se ruga mereu lui Dumnezeu. De aceea, spuneau Sfinţii Părinţi atât de frumos despre Fecioara Maria: “Cât poate Dumnezeu cu puterea, poate şi Maica Domnului cu rugăciunea”.

Când s-a apropiat momentul Bunei Vestiri, ieşind de la Templu, Maria a descoperit arhiereului şi preoţilor că ea, încă dinainte de-a se naşte, a fost făgăduită lui Dumnezeu şi că ea însăşi a ales să ducă o viaţă de feciorie neîntreruptă. Drept urmare, la cincisprezece ani a fost logodită cu dreptul Iosif, care a înţeles înalta chemare a Mariei, slujind atât ca martor la naşterea cea fără de prihană a Domnului în peştera săracă din Betleem, cât şi ca ocrotitor la fuga sfintei familii în Egipt şi întoarcerea la Nazaret, în pământul lui Israel.

Tradiţii

Sărbătoarea Intrării Maicii Domnului în biserică se numeşte în popor “Ovidenie” sau “Vovidenie”. În această zi, spune Tudor Pamfile (“Sărbătorile la români”, Bucureşti, 1997, pp. 215-217), “s-a vedit lumea pe care Dumnezeu a blagoslovit-o la Blagoviştenie (Buna Vestire). De aici urmează credinţa că această sărbătoare se ţine pentru ochii ce văd, pentru vederi. În acest scop, unii oameni sfinţesc câte un fuior, cu ajutorul căruia, la nevoie, se şterg pe ochi, cu apă”. Prin unele locuri, ferestrele, uşile şi locurile de culcare se ung cu usturoi în speranţa că acele case vor fi ferite de farmece. De la Ovidenie se spune că începe iarna. Dacă ninge în această zi înseamnă că iarna care urmează va fi una grea. Dacă va fi senin şi soare de Ovidenie, atunci vara va fi secetoasă> dacă “va fi nor şi linişte, peste an vor fi bolişti”. Alţi oameni spun că în seara de Ovidenie se “noroceşte” anul ce vine< dacă pe cer vor fi stele, senin, frumos, anul va fi rău> dacă va fi ninsoare (nu ger sau promoroacă), anul va fi bun.

Ziua de Ovidenii, scrie Tudor Pamfile, este importantă şi aşteptată de gospodine ca “să-şi poată da de pomană lumina de veci”, adică lumânarea care nu se va stinge niciodată pe lumea cealaltă. Se dau de pomană lumânări aprinse, fiindcă “Ovidenia este numai pentru lumini”, dar se adaugă şi colăcei, apă, mâncare, obiecte de îmbrăcăminte. Lumânările sunt duse la biserică, sunt sfinţite, apoi se aprind şi se împart oamenilor. Româncele au grijă să aprindă lumânări şi să dea de pomană pentru sufletele celor înecaţi, morţi fără lumânare la căpătâi, morţi în întuneric, ca să aibă şi ei calea luminată pe lumea cealaltă. Această grijă creştinească ar trebuie să reprezinte o preocupare pentru fiecare familie. Pomenile care se fac în această zi poartă numele de “moşii de Ovidenii”, dar bucatele care se împart sunt de post, întrucât a început deja Postul Crăciunului, fiind doar dezlegare la peşte. Cei care nu au copii se roagă stăruitor în această zi ca Dumnezeu să-i binecuvinteze cu dar de copii (la fel cum i-a binecuvântat pe Ana şi Ioachim cu Fecioara Maria), pentru a avea moştenitori, dar şi pentru “a avea pe cine să lase în urmă, după răposare, cu grija luminii de veci”. De aici, realizăm credinţa pe care o au românii în puterea rugăciunilor făcute pentru cei adormiţi (morţi). Poporul român ştie că după moarte nimeni nu mai poate lucra nimic pentru propria sa mântuire, fiind de folos numai rugăciunile, parastasele, lumânările aprinse, milosteniile, pomenile făcute de cei rămaşi în viaţă. Chiar dacă acum un suflet suferă în iad, prin rugăciunile celor vii, acel suflet, la Judecata de Apoi, se poate învrednici de fericirea cea veşnică. Cum ne comportăm noi acum faţă de cei adormiţi, la fel vor proceda şi urmaşii noştri. De aceea, copiii trebuie învăţaţi să se roage şi pentru cei morţi.

Indiferent de obicieiurile pe care le ţin, românii respectă sărbătoarea Intrării în biserică, încercând să nu lucreze, ci să meargă la sfânta biserică, spre a se întâlni cu Maica Domnului prin rugăciune şi cântare. Maica Domnului este Maica noastră. În venele noastre, precizează Î.P.S. Irineu al Alba Iuliei, trebuie să circule iubirea fierbinte pentru Maica noastră a tuturor, în aşa fel încât să ne asemănăm cu ea. Noi, creştinii, Îl avem pe Dumnezeu ca Tată bun şi iubitor şi pe Maica Domnului ca mamă bună în bucuriile noastre, dar şi în durerile şi necazurile prin care trecem uneori şi nimeni dintre cei care aleargă cu credinţă şi cu dragoste spre mijlocirea şi ajutorul ei nu rămâne ruşinat şi părăsit.

Viaţa noastră pe pământ este adesea plină de suferinţă şi de întristare< sufletul, bolnav de păcate, trupul în dureri se chinuie, deoarece Dumnezeu, pentru păcatele săvârşite de către noi, îngăduie să fim pedepsiţi. Însă, alergând către Maica lui Dumnezeu şi căzând înaintea preacinstitei sale icoane, cu lacrimi în ochi, inimile noastre se umplu de bucurie şi de veselie, fiindcă Fecioara Maria apără, acoperă şi îi păzeşte pe toţi cei săraci şi lipsiţi de ajutor, izbăveşte din ispite, din necazuri şi din nevoi pe cei care cu încredere o cheamă în rugăciune, precum ne asigură “Acatistul Maicii Domnului, bucuria tuturor celor necăjiţi”.

Preot dr. Cristian Boloş