Cât timp trebuie să munceşti pentru un plin de benzină, în România? Dar în Luxemburg?

Asculta acest articol

Când este vorba de majorări de preţuri sau taxe, românii s-au obişnuit să dea cu năduf cu basca de pământ având un unic gând: “dar salariile noastre când se vor alinia cu cele europene?”.

Statisticile oferite de Eurostat atestă că diferenţele salariale între ţările membre ale UE se adâncesc în fiecare clipă. Asta nu face decât să ducă la o împărţire evident a Uniunii: ţările bogate şi… restul lumii. Cât de bogaţii sunt însă cei din “restul lumii”?
Pentru a evita derapajele induse de categorii sociale care câştigă (uneori) mai bine decât majoritatea populaţiei, în cele ce urmează vom încerca o analiză a modului cum este evaluată forţa de muncă pe piaţa europeană luând în calcul doar salariul minim pe economie legiferat de fiecare stat în parte.

Din start, trebuie precizat că salariul minim nu este legiferat în toate cele 27 de ţări ale Uniunii Europene, doar 20 dintre acestea având prevederi legislative în acest sens.

Astfel, în Germania, Austria, Italia sau ţările nordice remuneraţia minimă este fixată prin acorduri încheiate la nivel de industrii sau servicii. Dacă în ţările nordice salariile minime sunt acoperite integral, în Germania se poate vorbi de un sistem dualist: salariile din industrie sunt favorizate, în timp ce cele din servicii pot coborî chiar şi la valori medii de 4 euro/oră.

În Europa salariul minim mediu variază între 138 Euro brut (cazul Bulgariei) şi 1801 euro în cazul Luxemburg ului.

Dacă acesta ar fi exprimat în puterea de cumpărare caracteristică fiecărui stat în parte, discrepanţele înregistrate sunt cu atât mai mari: 272 euro în Bulgaria, 771 euro în Spania, 1495 euro în Luxemburg. Aceste diferenţe se datorează, în principal, marilor diferenţe existente între ţările europene în ceea ce priveşte PIB-ul realizat de acestea.

Probabil că unii dintre dumneavoastră îşi pun întrebarea ce rol are acest salariu minim într-o economie de piaţă în care cererea şi oferta ar trebui să dicteze modul şi preţul forţei de muncă pe piaţa muncii locale sau internaţionale.

Conform studiilor, salariul minim ar trebui să fie un instrument de luptă împotriva sărăciei, dar care nu trebuie să descurajeze piaţa muncii.

Din acest motiv, nivelul său este, de obicei, fixat la 50%-60% din salariul mediu pe economie, ceea ce îl face însă ineficace în lupta împotriva sărăciei. O creştere a nivelului acestuia ar avea însă ca efect perturbarea ierarhiilor salariale şi reducerea dramatică a competitivităţii companiilor.

Cum, în perioada crizei, majoritatea companiilor au pierdut din productivitate, majorări ale salariului minim pun sub semnul întrebării însăşi existenţa acestora. În acest context, nu trebuie însă neglijat faptul că în unele ţări, de exemplu Spania, salariul minim este considerat un salariu de subzistenţă, în timp ce în ţări că Franţa sau Belgia acesta este privit ca o pârghie de stimulare a consumului.
Romanii şi bulgarii, săracii Europei

După cum se poate observa România este în coada clasamentului fiind urmată doar de ţară vecina, Bulgaria.

Dacă ar fi să ne comparăm cu ţările din fruntea clasamentului, putem constata, cu amărăciune, că salariul minim din România este de 11 ori mai mic decât al unui luxemburghez, de 9 ori de cât al unui olandez, irlandez, belgian sau francez şi de 7 ori mai mic decât al unui britanic.

Dincolo însă de aceste rapoarte ar trebui să vedem care este puterea de cumpărare în ţările respective.

Începând cu 1986 reputata publicaţie britanică “The Economist” a lansat un indice al puterii de cumpărare numit “Indicele Big Mac” şi care evaluează timpul de muncă necesar pentru achiziţionarea unui astfel de produs.

Valoarea de referinţă luată în calcul este cea a preţului de vânzare a unui Big Mac în SUA, iar valoarea indicelui pentru fiecare ţară din lume este publicată anual.

Datele pentru 2011 publicate în ianuarie 2012, relevă faptul că un european plăteşte în medie 4,43 $ (3,49 euro) ceea ce, în termeni tehnici, se traducea printr-o supraevaluare, la acea dată, a monedei europene în raport cu $ de 21%!

Detaliind pentru fiecare ţară în parte, cel mai scump hamburgher se vinde în Elveţia unde, datorită supraevaluării francului francez, un hamburger costă 6,79$.

Pe locul doi se plasa Norvegia cu un preţ de 6,79$ pentru hamburgher, urmate de Suedia, Brazilia, Danemarca şi Australia. În coada clasamentului se afla India unde “chicken Maharaja” (echivalentul Big Mac) costă 1,62$. În acelaşi timp, în Ucraina, acelaşi produs se comercializa cu 2,11$.

Fără a ne opri însă asupra acestui indice care poate duce discuţia în derizoriu, să încercăm, în cele ce urmează, să raportăm salariul mediu la unul dintre produsele a cărui preţ face să tremure întreaga Europă: benzina.

Fără a fi un indice consacrat, în actuala conjunctură macroeconomică ni se pare relevantă această corelaţie.

Notă: În tabelele următoare, preţurile şi contravaloarea timpului de muncă sunt în Euro

Luând în calcul datele Eurostat în cea ce priveşte timpul efectiv de lucru raportat de fiecare ţară, este evident că, dacă evaluăm ora de muncă în litri de combustibili ce pot fi achiziţionaţi în urma muncii efectuate în acest interval de timp, clasamentul nu se modifică.

Astfel, după o oră de muncă românii îşi pot cumpăra 0.78 litri de benzină sau 0,77 litri de motorină în timp ce un luxemburghez îşi poate achiziţiona, la finalul aceleiaşi perioada de muncă,  9.51 litri de benzină sau 10.65 litri de motorină.

O diferenţă care indică, fără echivoc, o putere de cumpărare a românilor de aproximativ 10 ori mai mică decât a cetăţenilor din principalele economii europene.

Dacă însă ne raportăm la acoperirea unui plin (luând în calcul capacitatea medie a unui rezervor de 40 litri) constatăm că un român trebuie să lucreze aproape o săptămână jumătate în timp ce un luxemburghez are nevoie de aproape 4 ore!

Asta în condiţiile în care preţul de achiziţie a unui plin de benzină în Luxemburg nu este decât cu 7,5% mai mare faţă de cel din România, în timp cel al unui plin cu motorină este cu 6,19% mai mic faţă de cel de la pompele româneşti.

Chiar şi pentru Grecia, unde contravaloarea unui plin de benzină este cu 36.22% mai mare faţă de în România (iar a unui plin de motorină este cu 17,84% mai mare faţă de în România), timpul de muncă necesar pentru acoperirea contravalorii acestuia este de aproximativ 12 ore.

Iar dacă ţinem cont de faptul că între salariul minim pe economie şi cel real din România nu sunt foarte mari diferenţe, situaţia ni se pare dezolantă. Ajunşi în acest punct nu credem că mai sunt multe de spus… Concluziile le puteţi trage fiecare dintre dumneavoastră.