Asculta acest articol[singlepic id=3295 w=320 h=240 float=]
Trebuie sa recunoastem ca anul trecut, cat a fost el de mare, am stat cu ochii spre Copenhaga. Reuniunea fixata sa aiba loc in Decembrie promitea enorm intr-o chestiune de cea mai mare importanta pentru intreaga planeta. Ne asteptam ca prin deciziile ce le va lua, reuniunea ONU cu privire la schimbarile climatice sa aduca liniste si sa prefigureze o perspectiva luminoasa. Sa ne explicam. Dezvoltarea stiintei si tehnicii au creat omenirii progrese incalculabile in toate domeniile. Starea de azi a statelor lumii n-ar fi de imaginat fara pasii uriasi pe care i-a adus cu sine industrializarea, ori dezvoltarea transporturilor, au imensele avansuri in modernizarea agriculturii. Si, pe cale de consecinta, in promovarea altor standarde de existenta in viata de zi cu zi. Toti acesti vectori pozitivi au condus insa la aparitia urmarilor negative de care nu suntem straini. Am in vedere in formatul restrans al articolului de fata dezechilibrelor ecologice de tot felul. Unele dintre ele pot fi numite fara riscul de a gresi catastrofe. Auzi nu odata oameni simpli care privind la toate cate se intampla exclama cu naduf: “Nu se vede ca nimic nu mai seamana cu ce stiam? Iernile nu mai sunt ierni, verile nu mai sunt veri. Unde Dumnezeu om ajunge? “Este adevarat ca nu a trebuit sa intram in secolul 21 pentru a lua seama la modificarile intervenite si acumulate in privinta mediului ambiant. :i in plan national si la scara mondiala preocupari exista de mai mult timp, asa cum stim. Diferenta intre cum s-a gandit pana acum si ce promitea importanta reuniune din capitala Danemarcei ar consta in urmatoarele: decenii la rand s-a constatat cu spaima ca Mama Natura sufera amputari de tot felul, acum este cazul sa fie si construite acele bariere capabile sa diminueze pe cat posibil fenomenele distrugatoare, oriunde se manifesta. Cu alte cuvinte, statele lumii sa adere la un program global de impotrivire contra dezechilibrelor ecologice si sa promita fiecare in parte si toate la un loc masuri reparatorii acolo unde asemenea acte sunt posibile. Bune intentii, repet, au existat si in trecutul mai apropiat ori mai departat. Cei mai in varsta isi aduc aminte de conferinta mondiala tinuta la Stockholm in 1972. Scriitorul si omul de televiziune de mare succes, Ioan Grigorescu, a scris o carte extrem de interesanta, ca toate celelalte pe care le-a semnat. Avea titlul Paradisul murdar. Extrem de instructiva pentru cei interesati unde am ajuns cu distrugerea planetei pe care locuim si mai ales cat de urgente sunt masurile pentru evitarea degradarii in continuare a mediului inconjurator.
Mai aproape de noi, in 1992, la Rio de Janeiro Natiunile Unite au organizat o alta conferinta mondiala cu aceeasi tema. Propunerea venise din partea premierului norvegian, doamna Brutland. Au participat zeci de sefi de stat si guvern de pe toate continentele. Nu s-a miscat nimic. Sau aproape nimic. De aceea, Conferinta de la Copenhaga a fost asteptata cu atata speranta. Se doreau masuri care sa preintampine deteriorari irecuperabile in diferite medii-aer, apa, sol, astfel incat incalzirea amenintatoare sa nu ameninte prin efectul de sera viata normala pe Pamant. O asemenea ofensiva implica angajamente din partea tuturor statelor, mari sau mici, bogate ori sarace. Avem experienta Acordului de la Kyoto, considerat o reusita pana ce s-a constatat ca unele tari nu-l iau in seama. O asemenea atitudine constructiva presupune tinerea sub control a consecintelor ce decurg din programele de dezvoltare mai ales in cazul economiilor energofage, indeobste poluante. In cazul abaterii de la reguli stabilite esti taxat, trebuie sa plateasca orice contravenient. Aici e aici… Tari mari, situate intr-o etapa de dezvoltare impresionanta (China, India, Brazilia) nici nu vor sa auda. Textul este cunoscut: altii s-au dezvoltat grabit si evident, au poluat enorm si acum cand si mie imi da mana sa atac ritmuri inalte, convenabile mie, imi impun ei mie sa ma potolesc. Sau, si mai rau, sa platesc amenzi. Adevarul este ca sumele necesare la scara planetara atat pentru a mai repara cate ceva din ce s-a distrus, cat si pentru a institui masuri de prevenire si protectie sunt uriase. De unde atatia bani? De la cei bogati, zice multa lume. Dar cine sa scoata bani de la el din buzunar, obligandu-se la atat cat sa ajunga la toata Planeta. America, tarile bogate, ca ele au otravit si apa si aerul si solul pe care stam. Asa se crede normal de catre unii. Asa si trebuie inteleasa nerabdarea cu care a fost asteptat la Copenhaga presedintele Obama. El, insa, nu hotaraste de unul singur, iar cei cu puterea in materie, Congresul, nici nu vor sa auda de angajamente considerate peste puterile celei mai bogate tari a lumii. Si atunci? Cheagul putin adunat la reuniunea gazduita de Danemarca adasta completari.
Este poate singurul castig al Conferintei: a ridicat la cote speciale interesul in jurul acestui subiect de apasatoare importanta – Sanatatea Planetei. Anul in care abia am intrat ar urma sa dea raspunsuri neformulate la Copenhaga. Uniunea Europeana, sub presedintie spaniola, a si percutat si a convocat o intalnire inca din ianuarie. O alta reuniune decisiva se va tine in Mexic. Sa vedem cu ce se vor lasa. Nu exclud initiative zonale ori nationale avand ca autori tarile care provoaca ingrijorari prin viteza cu care consuma din rezervele Terrei. Oricum, sa ne fie clar, a avea idei nu inseamna totul. Credem ca identificand dimensiunea poluarii si chiar cai de urmat am si terminat. Abia de aici incep dificultatile. Altfel, riscam sa adoptam ca pe un fel de imn al tuturor acel vers cunoscut “Viata noastra, ce-ati facut cu ea?”. Deocamdata, ne multumim sa ne unim vocile asa: “Clima noastra, ce-ati facut cu ea?”.
Nicolae Bud
Fii primul care comentează