Asculta acest articol
După ce ajung la guvernare, partidele trec peste una dintre cele mai importante etape din evoluţia lor< consolidarea.
Consolidarea puterii, consolidarea politică se face în primele săptămâni sau nu se face deloc.
Exemplul devenit clasic este al PNŢCD. Ţărăniştii, după ce au ajuns principalul partid de guvernare după alegerile din 1996, s-au comportat ca la nuntă. S-au certat pe tortul miresei pe care încă nu o aveau.
PN|CD a fost o victimă sigură încă de la instalarea la Palatul Victoria. Venerabilul Ion Diaconescu era depăşit de situaţie. Singurele arme ale liderilor partidului erau bunele intenţii şi aroganţa. Nu se poate guverna nici doar cu bune intenţii, şi cu atât mai puţin cu naivitate, cu uşoare inserţii de aroganţă.
Printre premierii care şi-au ştiut consolida poziţia după ce au ajuns la guvernare se numără Adrian Năstase, Călin Popescu Tăriceanu şi Emil Boc. Cei trei foşti prim miniştri sunt singurele modele care pot fi urmate. Năstase a făcut din PSD un partid puternic şi temut. Tăriceanu a rezistat în funcţie în ciuda adversităţii, puternicului Traian Băsescu. Situaţia lui Emil Boc a fost diferită. După o colaborare bună cu preşedintele, tot preşedintele Băsescu a fost cel care i-a dat lovitura de graţie prin inabilitatea cu care a anunţat tăierea salariilor bugetarilor cu 25%.
Fiecare dintre aceşti premieri a avut destinul lui. Adrian Năstase a fost scos din viaţa politică, nu atât de adversarul său Traian Băsescu, cât de propriul partid. Călin Popescu Tăriceanu a fost victima fidelităţii sale faţă de PSD-ul care l-a ajutat să supravieţuiască în postura de şef al unui guvern minoritar. Emil Boc s-a retras, cu multă demnitate, la Cluj.
Restul primilor miniştri care s-au perindat pe la Palatul Victoria s-au lăsat în bătaia vânturilor politice. Au considerat poziţia lor personală mai presus de partidul care le-a oferit şansa de a ajunge la cea mai înaltă demnitate în stat, prin numire, nu prin alegeri.
Să vedem cum abordează liderii actualei coaliţii de guvernare problema consolidării puterii formaţiunilor pe care le conduc?
PNL, prin faptul că Ludovic Orban nu este şeful guvernului, are practic două nuclee de putere, una în jurul preşedintelui Camerei Deputaţilor, alta în jurul premierului. Izbucnirea lui Rareş Bogdan nu a fost întâmplătoare. PNL la nivel central este permanent tracasat. Pus necontenit sub presiune de USR-PLUS, partidul lui Orban-Cîţu este mereu în defensivă. Când nu trebuie să se apere în faţa agresivităţii liderilor USR-PLUS, se vede obligat să dea explicaţii sindicatelor, diferitelor categorii sociale nemulţumite de o mie de probleme, de la salarii la pensii, de la sporuri la condiţii de muncă. PNL are un adversar până şi în propriul lui program electoral, în propriul său program de guvernare.
Cu puţine excepţii, PNL nu-şi consolidează nici noile poziţii de putere şi influenţă obţinute la alegerile locale. În aceste condiţii are PNL o marjă de creştere? Dacă nu este susţinut de la bază spre centru sunt extrem de puţine şanse ca PNL să-şi menţină imaginea de partid mare.
Al doilea partid ca importanţă din guvern este neobişnuita combinaţie dintre USR şi PLUS, care acţionează diferit de la caz la caz. Când este vorba să ceară ceva se manifestă ca un tot unitar, când li se cere să-şi asume o responsabilitate se prezintă ca două formaţiuni distincte. Acest joc de “doi în unu” le permite liderilor Barna şi Cioloş să-şi dubleze forţa de atac. Acest USRPLUS este cea mai agresivă forţă politică din coaliţia de guvernare. Odată cu desemnarea prefecţilor şi subrefecţilor, care pot fi membri de partid, USR-PLUS va încerca să-şi consolideze poziţiile la nivel local, foarte probabil după aceeaşi reţetă ca la nivel central, forţând numirea unor şefi de instituţii pentru oamenii lor.
Fără îndoială cel mai experimentat membru din coaliţia de guvernare este UDMR. Deţinând portofolii extrem de importante în Executiv, ministerul Dezvoltării şi Administraţiei Publice, ministerul Mediului, UDMR devine o piesă importantă în manevrele guvernamentale în teritoriu. Lui Ludovic Orban i se reproşează că a cedat cele mai importante ministere, mai ales administraţia publică direct implicată în problemele din teritoriu.
Una dintre cele mai dure bătălii la nivelul coaliţiei de guvernare o constituie numirea prefecţilor. Din moment ce nu vor mai fi înalţi funcţionari publici, prefecţii se vor putea implica în viaţa politică a fomaţiunii din care fac parte. Asta înseamnă apariţia unui nou centru de putere format în jurul prefectului. Actualii preşedinţi ai organizaţiilor judeţene PNL care sunt parlamentari nu au deloc interesul să-şi creeze o concurenţă cerând numirea unui prefect PNL. Dar asta este o problemă care merită tratată separat. Deocamdată se ştie că negocierile pentru numirile de prefecţi s-au blocat din cauza situaţiei de la Bihor. Ilie Bolojan nu-şi poate permite să fie nominalizat un prefect din partea UDMR pentru că atunci îşi pune în pericol întreaga construcţie realizată prin câştigarea alegerilor locale la un scor de circa 70%. Ceea ce face Ilie Bolojan la Bihor se cheamă o îmbinare pefectă între reforma în adevăratul sens al cuvântului şi consolidarea puterii.
