ISTORIE ECONOMICĂ ȘI POLITICĂ A EUROPEI

Criza prelungită a Italiei: când dictatura ține economia pe loc

Asculta acest articol

O criză lungă, din cauza aurului și a autoritarismului

Italia a aderat la standardul aur în decembrie 1927, ceea ce însemna că moneda sa, lira, era legată fix de o anumită cantitate de aur. Această politică oferea stabilitate aparentă, dar limita drastic capacitatea guvernului de a interveni în economie în caz de urgență.

În 1929, când criza a început să afecteze Europa, Italia a intrat într-o recesiune profundă din care nu a început să-și revină decât în 1935. În această perioadă, țara a rămas legată de standardul aur până în decembrie 1934 – un angajament costisitor care a făcut imposibilă folosirea unor politici economice flexibile pentru a stimula consumul, investițiile și locurile de muncă.
Un aspect fascinant este că piețele financiare internaționale anticipau devalorizarea lirei italiene încă din toamna lui 1929.

Dar, spre deosebire de alte crize, unde astfel de așteptări sunt legate de factori economici – precum datoria publică, inflația sau deficitul – în cazul Italiei, piețele au reacționat mai degrabă la incertitudinea politică generată de regimul dictatorial al lui Mussolini.

Documente de epocă și articole din presa financiară arată că încrederea în politicile guvernamentale era scăzută, în ciuda faptului că economia nu era încă într-o stare critică în 1929. Autoritarismul și lipsa de transparență păreau suficiente pentru ca investitorii să presupună că devalorizarea e inevitabilă.

Piața muncii: între propagandă și realitate

O altă lecție importantă vine din analiza pieței muncii italiene în timpul crizei. Deși salariile reale (ajustate cu productivitatea) nu deveniseră complet nesustenabile, guvernul a permis reduceri semnificative ale salariilor, chiar și în industriile care nu sufereau de presiuni externe.

În mod paradoxal, regimul fascist, deși avea puterea de a impune măsuri dure, a evitat tăierile salariale cele mai drastice în industriile strategice, probabil pentru că se temea de revolte sociale. Era o dilemă: pe de o parte, păstrarea salariilor ridicate risca pierderi economice; pe de altă parte, scăderea nivelului de trai al muncitorilor risca să submineze stabilitatea politică – chiar și într-o dictatură.

Analiza istorică sugerează că o devalorizare timpurie a lirei și politici economice expansioniste – adică mai multă cheltuială publică și susținere pentru industrie – ar fi putut ajuta Italia să iasă mai repede din criză. Dar rigiditatea impusă de legătura cu aurul și natura inflexibilă a regimului politic au împiedicat aceste măsuri. Italia a preferat, în stilul epocii, să păstreze aparențele unei monede „puternice”, chiar dacă asta însemna stagnare economică și șomaj masiv.

Povestea Italiei din anii ’30 arată cum o combinație între rigiditatea monetară și autoritarism poate prelungi artificial o criză economică. Chiar și când cifrele nu arătau rău la început, lipsa de încredere în regim, deciziile întârziate și refuzul de a ajusta politicile la realitate au dus la ani întregi de stagnare.

Astăzi, în contextul incertitudinilor globale, de la pandemii la conflicte sau crize bancare, această lecție este mai valabilă ca oricând: fără politici flexibile și adaptate, o criză economică se poate transforma într-un dezastru de durată – indiferent cât de „puternică” pare o monedă sau cât de autoritar este un guvern.