Asculta acest articolBetonul roman, cunoscut pentru durabilitatea sa remarcabilă, a fost adesea considerat o enigmă în domeniul construcțiilor. Deși multe dintre structurile romane, cum ar fi faimoasa cupolă a Panteonului din Roma, au rezistat aproape 2.000 de ani, cercetătorii au reușit să descifreze în cele din urmă secretul acestui material antic. Studiile recente au adus la lumină detalii esențiale despre compoziția și procesul de fabricare al betonului roman, oferind explicații pentru longevitatea sa remarcabilă.
Betonul roman a fost tradițional asociat cu două ingrediente principale: pozzolana, o cenușă vulcanică provenită din regiunea italiană Pozzuoli, și varul. Combinarea acestora cu apă produce un material extrem de rezistent. În 2023, cercetătorii de la Institutul de Tehnologie din Massachusetts (MIT), sub conducerea inginerului civil Linda Seymour și a cercetătorului Admir Masic, au realizat progrese semnificative în înțelegerea acestui material. Studiile lor, efectuate pe mostre de beton roman vechi de două milenii, au implicat tehnici avansate precum microscopie electronică cu scanare și spectroscopie cu raze X.
Un aspect crucial descoperit a fost natura varului utilizat în betonul roman. În mod obișnuit, varul stins, obținut prin încălzirea calcarului la temperaturi ridicate, era considerat ingredientul principal. Acesta, amestecat cu pozzolana, ar fi fost reactiv și eficient în fabricarea betonului. Totuși, analiza mostrelor a arătat că varul utilizat în realitate era adesea var viu, amestecat direct cu pozzolana și apă la temperaturi extrem de ridicate. Această metodă, denumită „amestecare la cald”, a generat compuși chimici diferiți față de cei obținuți prin utilizarea varului stins, având beneficii semnificative.
Un avantaj important al acestui proces este că permite formarea unor compuși chimici care nu s-ar produce la temperaturi mai scăzute, accelerând astfel timpul de întărire și de priză al betonului. Aceasta nu doar că face construcția mai rapidă, dar contribuie și la durabilitatea materialului. De asemenea, betonul fabricat prin această metodă are capacitatea de a se autovindeca. Atunci când apar fisuri, acestea tind să se deplaseze către claste de var, care, atunci când sunt expuse la apă, reacționează pentru a forma carbonat de calciu. Acest proces umple fisurile și previne extinderea lor, contribuind astfel la menținerea integrității structurale.
Această caracteristică a fost observată în structuri vechi precum Mormântul lui Caecilia Metella, unde fisurile au fost umplute cu calcit, și explică de ce betonul roman a rezistat atât de bine în condiții de apă marină. Testele recente au confirmat aceste descoperiri, arătând că betonul realizat cu var rapid se vindecă complet în aproximativ două săptămâni, comparativ cu betonul de control care rămâne fisurat.
Aceste realizări au deschis calea pentru explorarea utilizării betonului roman ca alternativă ecologică la formulările moderne. Echipa de la MIT lucrează acum la dezvoltarea unor variante de beton bazate pe aceste principii antice, care ar putea oferi soluții mai durabile și sustenabile pentru construcțiile viitoare. Astfel, se pune accent pe durabilitatea materialelor și pe posibilitatea de a extinde durata de viață a construcțiilor, având în vedere impactul pozitiv asupra mediului și eficiența în costuri.
Fii primul care comentează