Asculta acest articol

Totuși, pentru naționalitățile non-maghiare, pentru clasele de jos și pentru minoritățile religioase, noul sistem a avut mai degrabă caracterul unei excluderi sistematice decât al unei integrări democratice.

Legea electorală din aprilie 1848

Parlamentul ungar a adoptat în grabă o lege electorală care, deși extindea formal dreptul de vot, îl condiționa prin criterii sociale, economice și culturale restrictive.

Votul era acordat nobililor și cetățenilor din orașele libere, dar și bărbaților născuți în Ungaria care aveau minimum 20 de ani (24 pentru a fi aleși), nu erau sub tutela părinților sau a unui stăpân, nu aveau condamnări penale, aparțineau unei confesiuni recunoscute și dețineau bunuri. Era necesară posesia a cel puțin un sfert de hectar de teren sau, în cazul meseriașilor, angajarea a cel puțin unui lucrător.

Servitorii, muncitorii, salariații, țăranii, evreii (religia mozaică nefiind recunoscută) și circa două treimi dintre fermieri erau excluși. În total, doar aproximativ 6% din populație (un sfert din bărbații adulți) aveau drept de vot, iar numai bărbații care vorbeau maghiara puteau fi aleși în parlament. Rezultatul: o Adunare Națională dominată de nobilime.

Ambiguități constituționale și marginalizarea majorității

Constituția maghiară din 1848 recunoștea existenta unui parlament ales trienal, a unui guvern propriu și a unei administrații și justiții independente. Dar puterea regelui era limitată, iar orice decret regal trebuia contrasemnat de un ministru maghiar.

Îdeile liberalilor maghiari s-au considerat realizate: libertatea presei (restricționată în realitate), abolirea privilegiilor fiscale, extinderea dreptului de vot pentru elite, și egalitatea religioasă (cu excepția bisericilor românești). Totuși, reforma comitatelor a eșuat, iar puterea a fost preluată de comisari regali.

Aproape 60% din populația Regatului Ungariei era formată din non-maghari: români, slovaci, croați, sârbi, ruteni, germani, evrei. Aceștia au simpatizat inițial cu mișcarea revoluționară, dar au fost rapid marginalizați: noua constituție nu recunoștea existența naționalităților, iar maghiara era singura limbă admisă în administrație.

Solicitări moderate precum introducerea limbii slovace în școlile primare sau în administrații au fost tratate cu ostilitate. Trei lideri slovaci – Ludovit Stûr, Jozef Hurban și Michal Hodza – au fost urmăriți și forțați să fugă la Praga, unde au participat la Congresul Slav.

Situația românilor: cea mai numeroasă naționalitate, cea mai marginalizată

Românii, care numărau 2,5 milioane de suflete, nu aveau recunoaștere ca națiune în Ungaria. Biserica Ortodoxă a fost recunoscută doar formal, rămânând sub autoritatea mitropoliei sârbe de la Karlovac. Liderul român Eftimie Murgu a cerut autonomie politică, dar a fost respins.

În Transilvania, românii nu aveau reprezentare în Dieta locală, dominată de “națiunile recunoscute”: maghiarii, secuii și sașii. Bisericile românești nu erau recunoscute oficial, iar reforma agrară promisă de Maria Tereza nu fusese aplicată.

O elită intelectuală românească înepea să se afirme, iar ideile de unire cu Țara Românească și Moldova erau tot mai prezente. Adunarea de la Blaj (15–17 mai 1848), cu peste 40.000 de participanți, a cerut emancipare țarănească, drepturi civile, recunoașterea națiunii române și a bisericilor, gărzi naționale și o adunare constituantă. Dar pe 30 mai, Dieta Transilvaniei a votat unilateral unirea cu Ungaria. Românii au fost respinși, iar ulterior au trecut la rezistență activă.

Sârbii: de la alianțe la rebeliune

Inițial entuziaști, sârbii din sudul Ungariei au fost rapid dezamăgiți. Propunerile lor moderate au fost respinse de Kossuth, iar pe 13 mai 1848 s-a proclamat la Karlovac formarea unei provincii autonome: Voivodina. Mitropolitul Iosif Rajacic a devenit Patriarh, iar colonelul Stevan Supljikac a fost ales voievod.

S-au alăturat Croației într-o alianță comună. Revolta generală sârbă a încerut pe 25 mai, oficialii maghiari au fost expulzați, iar luptele au degenerat în violențe interetnice, chiar între țărani de diferite naționalități.

Concluzie:  democrație pentru unii, oprimare pentru ceilalți

Reformele maghiare din 1848 au reprezentat un pas important spre un stat constituțional, dar au exclus deliberat majoritatea populației și au ignorat complet realitatea multiculturală a regatului. Politica de maghiarizare și refuzul concesiilor față de celelalte națiuni au dus la revoltă generalizată și la destrămarea temporară a proiectului maghiar liberal.

Democrația, fără incluziune, rămâne doar o formă de dominație cu aparențe constituționale.