Dictatura regelui Carol al II-lea a fost oficializată în februarie 1938

Asculta acest articol

Demiterea lui Octavian Goga (10 februarie 1938) și constituirea unui nou guvern sub președinția patriarhului Miron Cristea au marcat „falimentul“ democrației românești interbelice, proces încadrat în fenomenul european ce caracteriza acea perioadă. Demne de reținut, în acest context, sunt cuvintele patriarhului Miron Cristea, rostite în calitatea sa de prim-ministru la ceremonia promulgării noii Constituții: „Astăzi s-a distrus hidra cu 29 de capete electorale (numărul partidelor – n.ns.) care a învrăjbit fără nici un folos pe toți spre paguba țării întregi /…/“.

Regimul lui Carol al II-lea s-a caracterizat printr-o mare instabilitate și incoerență: în intervalul 10 februarie 1938 – 6 septembrie 1940, s-au perindat la cârma țării 6 guverne, ceea ce face ca în cei 22 de ani de existență a României Mari să se succeadă 29 de guverne și 20 de prim-miniștri. Constituția din 1923 a fost suspendată iar la 27 martie 1938 a fost promulgată o nouă Constituție care îi dădea posibilitatea monarhului să guverneze până la detaliu, încălcând principiul „Regele domnește dar nu guvernează“. Parlamentul, Guvernul și chiar puterea judecătorească au fost subordonate regelui Carol al II-lea. S-a instituit Consiliul de Coroană, ca organ consultativ, au fost dizolvate partidele politice iar breslele, concepute ca organizații profesionale cu caracter guvernamental, au înlocuit sindicatele.

În decembrie 1938 s-a stabilit ca toți băieții între 7-18 ani și toate fetele între 7-21 ani să facă parte din „Straja Țării”, organizație al cărei comandant suprem era regele. Înființarea Frontului Renașterii Naționale (16 decembrie 1938), „unica organizație politică în stat“, a marcat pentru prima oară în istoria României, legiferarea partidului unic, făcându-se un pas decisiv spre totalitarism. Presa și radioul au fost puse în slujba lui Carol al II-lea și a regimului său. Parlamentul ales în iunie 1939 s-a dovedit o instituție incomodă, iar Carol al II-lea i-a redus durata sesiunilor astfel încât acest Parlament a funcționat numai două luni, la 5 iulie 1940 fiind închis de rege.

În ciuda eforturilor depuse, noul regim a fost departe de a se bucura de sprijinul diferitelor forțe sociale și politice, iar liberalii și țărăniștii nu au recunoscut legitimitatea regimului și au exclus din rândul partidelor pe unii fruntași ai lor care colaborau cu regimul.

Sub presiunea Germaniei naziste, dictatura regală a alunecat treptat spre dreapta, nu atât din convingere, cât din necesitate politică.