Asculta acest articol
“Don Carlos”, drama lui Friedrich Schiller care evocă o perioadă agitată și decadentă a istoriei Spaniei, este un monument romantic de mari proporții. Așa se face că adaptarea sa pentru operă i-a prilejuit lui Giuseppe Verdi peripeții și retușări interminabile, povestea versiunilor spectacolului liric fiind ea însăși pasionantă.
Comandată de Opera din Paris, prima versiune a fost compusă pe un text francez și a avut premiera în 1867, în 5 acte și un balet. Spectacolul integral dura peste 5 ore, obositor chiar și pentru acele vremi, iar Verdi a tot tăiat, de voie, de nevoie, din partitură, așa că premiera de la Milano din 1884, în limba italiană, a avut doar patru acte, renunțându-se la primul, cel al întâlnirii pe furiș dintre Don Carlo și prințesa franceză Elisabeta, promisa-i mireasă. Ca să fie și mai încâlcite lucrurile, în 1886 la Modena s-a cântat în italiană pe un format în cinci acte, fără balet, tradus în mare parte după originalul francez. Și toate aceste versiuni au primit aprobarea lui Verdi!
Pretențioasa versiune franceză originală se cântă destul de rar chiar și în Franța. Cel mai des e folosită versiunea Modena (italiană, în 5 acte). Pentru un spectacol ceva mai compact se folosește și versiunea în 4 acte de la Milano, pe care am văzut-o și noi în 20 aprilie pe scena Operei Naționale din București.
Regizorul Mario de Carlo a așezat în centrul scenei o mare tablă de șah pe care personajele acestei intrigi de putere, amor și influență religioasă se mișcau în funcție de cine pe cine domină. Dar tabla era rotită la 90 de grade, așa că față de poziția normală albul era negru și negrul alb. O lume sucită așadar, aflată sub blestem, în care prințul moștenitor e distrus de gândul că mireasa promisă i-a ajuns mamă vitregă, Inchiziția face și desface regi, prințesa Eboli vrea iubire și aduce moarte, nobilul Rodrigo vrea prietenia tuturor și este trădat de toți, iar dreptatea vine în forma fantomei lui Carol Quintul și le închide tuturor ușa raiului în nas. Totul pe o muzică în care până și veselia are ceva sumbru, iar umbra judecății divine planează de la preludiul orchestral și imprecația călugărului din prima scenă la concluzia Vocii din cer.
Deși am avut parte de cea mai scurtă variantă, spectacolul ONB a durat peste 3 ore și jumătate. Iar interpretările vocale s-au ridicat destul de rar la un nivel care să evite senzația de oboseală și suprasolicitare în fața acestei opere atât de complexe. Ne-a plăcut mult basul sârb Dragoljub Bajic în rolul regelui Filip, cu o voce bine condusă, plină, remarcabilă și în ansambluri, emoționant în marea arie “Ella giammai m’amo” și etalând o eleganță care aproape înnobilează personajul, strivit de obligațiile către imaginea sa publică. Interesant a fost și debutul lui Adrian Mărcan în Rodrigo, tonic și eroic, poate mai puțin rafinat și sentimental. Tenorul Adrian Dumitru a supralicitat emoția și chiar isteria lui Don Carlo, suferința lui amoroasă ajungând să pară mai curând ridicolă decât demnă de compasiune. Madeleine Pascu a fost o Elisabeta somptuoasă, parcă prea “mare doamnă“, smulgând totuși aplauze sincere cu aria din actul final, deși nu prea am găsit nici în vocea, nici în actoria ei farmecul și delicatețea nefericitei regine. Oana Andra a fost spumoasă și cam atât în Eboli, lipsindu-i nuanțele și partea întunecată a personajului, iar Daniel Pascariu s-a achitat relativ onorabil de rolul Marelui inchizitor, la debut. Impunător Iustinian Zetea în scurta intervenție a călugărului, bun corul în scena ereticilor flamanzi, competentă prestația cunoscutului dirijor Tiberiu Soare.
Fii primul care comentează