În urmă cu trei ani, trupele Teatrului de Nord se despărțeau de sala lor istorică din strada Horea, care avea să intre într-o renovare marcată de întârzieri și controverse, de la începutul ei până la recenta inaugurare publică. Important este că, de la toamnă, Teatrul de Nord se întoarce acasă, după un exil de trei stagiuni la Casa de Cultură a Sindicatelor.
Despre ultimul spectacol al stagiunii curente, “Îndrăgostiții din Ancona II”, am scris pe scurt în Informația Zilei. Ne propunem acum o rememorare a stagiunilor petrecute la Casa de Cultură, cu momente mai bune sau mai slabe, care au rămas oricum în amintirea publicului.
2013-2014: Acomodarea
Mutarea nu a fost ușoară, nici acomodarea cu un nou spațiu de joc, cu o acustică nouă, cu o scenă de dimensiuni mai mari, asta gândindu-ne doar la personalul artistic, pentru tehnicieni provocările fiind și mai mari. Totuși, au existat câteva spectacole memorabile în acea primă stagiune.
Ne amintim mai ales de “Rokonok” (Neamurile), pus în scenă de Trupa Harag în regia lui Babarczy Laszlo, o radiografie sumbră, neiertătoare a corupției, cum de altfel este și “Un dușman al poporului”, pusă foarte bine în scenă de Lendvai Zoltan în aceeași stagiune. Spectacolele pentru copii și-au găsit un loc primitor în Sala Amfiteatru. În ce privește secția română, un mare succes de public, care a umplut sala, a fost “Profesorul de franceză“, care a impus un actor care avea să devină un lider al tinerilor din trupă: Andrei Stan. O producție îndrăzneață, de mari proporții, care a marcat directoratul lui Sorin Oros chiar dincolo de arta teatrală în sine, a fost “Woyzeck Transylvania”, regizată de Marcel |op. A început și colaborarea cu Eugen Gyemant, din care s-a născut un spectacol care a făcut o serie lungă și frumoasă: “Yom Kippur”, un recital al tuturor generațiilor de actrițe din trupă, care s-a folosit de spațiul nou pentru o ingenioasă scenografie cu publicul în scenă. Un succes de public a fost și “Take, Ianke și Cadâr”.
2014-2015: Marile producții
A doua stagiune a beneficiat de experiența adunată în primul an și a adus spectacole de anvergură, cu îndrăzneli scenografice, cum a fost bazinul folosit ca spațiu de joc în “Antigona” trupei Harag sau, tot la ei, decorul avangardist din “Hello, dr. Mengele” – ambele aducând publicul pe scenă. S-a produs și o foarte frumoasă (re)montare a “Operei de trei parale” brechtiene. Avea să fie și anul unui experiment reușit, cu dubla montare a “Scrisorii pierdute”, în două limbi, realizată de regizorul Sorin Militaru, care avea să rămână atașat de Trupa Harag.
Stagiunea secției române a început cu o montare superbă, realizare a regizorului Cristian Ioan și scenografei Klara Labancz: “Inimă de câine”, după Bulgakov, un spectacol care a impus doi actori care aveau să domine stagiunea: Ciprian Vultur și Stelian Roșian. Vultur avea să fie memorabil și în “Ivan Turbincă“, iar Roșian avea să apară în roluri principale și proiecte de mai mici proporții, printre care un spectacol alături de Vasile Blaga și rolul lui Don Tomao în reluarea “Îndrăgostiților din Ancona”. Partea tânără a trupei a produs un spectacol viu și colorat: “Viața ta în 65 de minute”, care avea să anunțe surpriza stagiunii viitoare.
2015-2016: Improvizatorii
Această surpriză a fost trupa de improvizație ImproȘtim, care a adus sătmărenilor un nou tip de spectacol, foarte gustat de public prin caracterul lui interactiv și foarte provocator pentru actori, pentru că nu se știe niciodată ce idei trăznite pot apărea din sală. Trupa coordonată de Andrei Stan a dat posibilitatea actorilor tineri să intre în contact cât mai profund cu publicul lor și să-și creeze și relații de joc mai bune, fapt care s-a văzut de altfel și în premiera de duminica trecută, în care finalul a fost dominat de ei: Andrei Stan, Ioana Cheregi, Sergiu Tăbăcaru, Cristian But, Anca Dogaru, Andreea Mocan, cărora li s-au alăturat nou-venitele Crina Andriucă și Roxana Fânață. Aici e marele câștig al stagiunii: crearea unui nucleu tânăr în jurul căruia se va putea construi noua identitate a secției române în anii care vin.
Sub semnul improvizației a stat, oarecum, și stagiunea. Trupa Harag a profitat de colaborarea cu Sorin Militaru și a lansat două producții de anvergură, “Pescărușul” și “Familia Tot”, ca și un spectacol foarte modern la începutul stagiunii, “Manka”, pe un text de Hathazi Andras. Stagiunea secției române nu a strălucit: poate “Micul Prinț” să fi fost un spectacol împlinit, și cu siguranță “Orchestra Titanic”, și ar mai fi notabil “Clinica sinucigașilor”, cu care s-a mers la FestCo la începutul verii. În rest, multe încropeli. S-a simțit, pe final, dorul de sala unde Teatrul e acasă.
2016-2017?
Cu siguranță schimbările politice vor afecta și Teatrul, sperăm noi în bine, pentru că actorii sunt buni, doar trebuie lăsați să-și facă meseria, după o perioadă cu scandaluri periodice provocate de o Primărie care nu a iubit această artă. Dar din toamnă trupele revin acasă. Și asta contează mult. Desigur, unele proiecte vor implica, poate, și Casa de Cultură. Care ar fi păcat să se întoarcă în vremea unei izolări deloc benefice.
Fii primul care comentează