Asculta acest articolDintre marile puteri ale lumii Germania este singura țară care nu oferă un spectacol mondial cu ocazia alegerilor. Nu poate fi comparată cu Franța, cu Italia, ca să nu mai vorbim despre Statele Unite. Trecerea de la un guvern la altul se face greu. Nemții sunt conservatori. După cel de-al doilea război mondial a avut doar opt cancelari. Spre comparație, România a avut după 1989 vreo 14 premieri. Nu mai vorbim despre Italia care într-o anumită perioadă postbelică schimba premierii pe bandă rulantă.
Un cancelar a cumulat două-trei mandate. Helmuth Kohl și-a reînnoit mandatele încât a condus guvernul federal 17 ani. Konrad Adenauer a stat doar 15 ani. Angela Merkel, prima femeie cancelar, a fost aleasă în 2005 având șansa reală de a rămâne în funcție și după alegerile de mâine.
Este ca și cum România ar fi avut același prim ministru din 2005, iar acum ar fi avut prima șansă de a fi desemnat cu formarea unui nou guvern. Să ne reamintim că în 2005 premier era Călin Popescu Tăriceanu. De atunci câți premieri s-au perindat prin Palatul Victoria? Emil Boc, Mihai Răzvan Ungureanu, Victor Ponta, Dacian Cioloș, Sorin Grindeanu, Mihai Tudose. Și mai mulți au încercat să devină prim miniștri.
Poate că nu doar sistemul electoral, ci și cel constituțional contribuie la stabilitatea politică a Germaniei. Dacă și-ar alege președintele din patru în patru ani sau din cinci în cinci, cu siguranță și cancelarii s-ar schimba mai des. Alegerea directă a președintelui, raportată la rolul său mai mult reprezentativ decât executiv, provoacă obligatoriu crize politice.
Având parte de un regim totalitar, germanii au tras mai multe învățăminte din istorie decât noi.
Oricât ne-am dori, Germania nu poate fi un model pe care să-l urmăm. Cel mult putem admira sistemul lor de departe. Nici nu ne putem imagina cum s-ar putea manifesta un președinte ca Traian Băsescu.
Cât este de neamț, nici măcar Klaus Iohannis nu ar avea cum să se desfășoare dacă ar deveni președintele Germaniei. Sistemul îi permite doar șefului de guvern să administreze țara, evident prin susținerea unei majorități parlamentare.
După modelul unei mari coaliții între creștin democrați și social democrați, au încercat și politicienii români să colaboreze. Guvernul PDL-PSD, a ținut mult, adică exact nouă luni. De la alegerile parlamentare până la cele prezidențiale din 2009. Atunci PSD s-a simțit păcălit de PDL și Traian Băsescu.
Marea coaliție CDU-SPD funcționează și se reînnoiește de la un mandat la altul. Foarte probabil creștin democrații și social democrații se vor alia și după alegerile din 24 septembrie, dacă partidele complementare, liberalii, verzii, nu vor câștiga suficiente mandate.
Există și în Germania un partid mai nervos. Alternativa pentru Germania este un partid eurosceptic.
Modul în care se derulează campania electorală din acest an nu se deosebește în mod semnificativ de alte campanii.
Candidatul socialist Martin Schulz i-a propus Angelei Merkel un post de vicecancelar în cazul în care SPD va câștiga alegerile. Este ca și cum la noi președintele Klaus Iohannis să-i promită lui Liviu Dragnea postul de prim ministru dacă va câștiga un nou mandat de președinte în 2019. Sau invers.
Liviu Dragnea să-i promită lui Iohannis că îl vrea de prim ministru în situația în care el va ajunge președintele țării. Par niște bancuri. Dar care să fie secretul stabilității politice?
Stabilitatea politică, starea economică, până la urmă responsabilitatea asumată de cele două mari partide. În Germania alternanța la guvernare nu înseamnă schimbări radicale, bulversarea întregii vieții politice, sociale și economice așa cum se întâmplă în România.
