Ejectaţii din viaţa politică

Asculta acest articol

Există o întreagă galerie de politicieni care au fost cândva în prim-planul vieţii publice din România, dar pe urmă, din diferite motive, şi-au întrerupt brusc ascensiunea. Lista celor ejectaţi este lungă. Unii dintre ei s-au consolat reintrând în anonimat, alţii nu se dau bătuţi, chinuindu-se să revină la statutul de altădată.

Fenomenul este foarte vizibil la vârf, dar exemple pot fi găsite şi la nivel local. Printre cei ejectaţi se numără în primul rând foştii preşedinţi de partid.

Nu există formaţiune politică serioasă care să nu aibă un pluton de lideri intraţi în pensie anticipată. Pe primul loc, aşa cum este de aşteptat, se plasează partidele mari. PSD şi PNL pot concura şi la foştii preşedinţi aruncaţi înafara partidului. Adrian Năstase este exemplul cel mai elocvent. Dar acelaşi lucru i s-a întâmplat şi adversarului său, practic Traian Băsescu a fost lăsat în ofsaid de PDL. Căpitanul de cursă lungă alungat de pe nava amiral, şi-a construit o bărcuţă, botezată PMP, cu care a intrat în Parlamentul European, dar în ţară continuând mai degrabă să plutească în derivă.

Dacă Năstase şi Băsescu pot fi luaţi ca un cuplu de adversari care au mers până în pânzele albe, următoarea pereche, Victor Ponta şi Crin Antonescu, s-au despărţit oarecum în mod amiabil, fără să-şi spargă capetele. Unul, plecat din PSD în condiţii nu prea onorabile, se chinuie să revină în viaţa politică, în timp ce Crin Antonescu s-a retras complet. Nu însă înainte de a fi învins la el acasă, de Klaus Iohannis. 

Puternic susţinut de un Ludovic Orban, acelaşi Klaus Iohannis, ajuns preşedinte, avea să-l scoată pe Orban de la cârma PNL, preferându-l pe un Florin Cîţu. Care, la rândul lui, nu stă foarte confortabil în scaunul Brătienilor ocupat pe rând de un Valeriu Stoica, Călin Popescu Tăriceanu, apoi după fuziunea cu PDL, de Vasile Blaga, Alina Ghorghiu, Raluca Turcan.

Lista foştilor “grei” atât din PNL cât şi din PSD este lungă, cât o săptămână de post negru  sau o lună de greva foamei. După alungarea “greilor”, care,  într-o vreme, au intrat în categoria “baronilor locali”, se constată că este nevoie de un timp îndelungat pentru înlocuirea lor cu elemente noi. Liderii politici, politicienii buni, se nasc greu. Am auzit pe cineva spunând că în această perioadă viaţa politică este mai degrabă invadată de “limbrici” decât de politicieni vânjoşi, de personalităţi puternice, de bărbaţi de stat.

Vârfurile apărute în politica ultimilor 20 de ani, în bună parte au fost lichidate în numele luptei împotriva corupţiei. Circumstanţe nedesluşite, decizii obscure, au lăsat impresia unei vânători de vrăjitoare, nu de justiţie socială demnă de pretenţiile secolului 21.

Să nu lăsăm însă impresia că “greii” de altădată merită puşi pe un piedestal, iar înlocuitorii lor nu merită decât să le şteargă de praf busturile. Peste o jumătate de secol urmaşilor noştri le va fi foarte dificil să aleagă câţiva înaintaşi care merită să li se ridice statui în pieţele publice.

Să începem de la la vârf. Dintre cei patru preşedinţi ai României care merită să i se ridice un monument? Dar dintre premierii acestei perioade? Peste o jumătate de secol, peste o sută de ani, urmaşii noştri vor da nas în nas cu statuia unui Adrian Năstase, Călin Popescu Tăriceanu, Emil Boc, Victor Orban, Viorica Dăncilă, Ludovic Orban, Florin Cîţu, Nicolae Ciucă?  Poate că Emil Boc mai are o şansă, dar nu ca prim ministru, ci ca primar al Clujului. Primari, precum un Ilie Bolojan, mai pot spera la recunoştinţa viitorimii.

Este posibil ca la nivel local, pe ici pe colo, să i se ridice câte o statuie vreunui primar mai deosebit. Sau cel puţin să i se pună numele pe vreo placă de marmură.

Dacă niciun politician nu pare să merite a-i fi turnată imaginea în bronz, nu înseamnă că, pe viitor, vor dispărea cu totul monumentele publice. Cei care au cele mai mari şanse să nu fie daţi cu totul uitării sunt oamenii de cultură, scriitori, artişti, muzicieni, sportivi. Adică exact cei care sunt acum, la început de secol 21, ignoraţi, marginalizaţi.