Asculta acest articolImediat dupa terminarea lucrarilor Conferintei de Pace de la Paris (1919-1920) si dupa “linistirea” agitatiei internationale a frontierelor, poporul roman avea sa constate, aproape uluit, ca desi i se imputau “beneficii imense”, totusi, statul român (si ne numeam atunci Romania Mare, si chiar eram!) avea trasate granitele sale “dodoloate”, prin interiorul trupului sau etnic. De indata ce am priceput si eu acest adevar amar s-a tot consolidat dorinta de a vizita, macar o data in viata, aceste vetre de romanitate.
Ocazia de a-mi ostoi un pic aceasta dorinta s-a ivit vara aceasta când, aflat în postura decizionala a unei comisii de bacalaureat, în orasul Resita, am hotarat ca una din zilele fara examen sa mi-o petrec la romanii din asa-zisul Banat Sarbesc, în fapt Banatul Românesc, judecând dupa compozitia etnica a acestei regiuni si dupa istoria acestor meleaguri.
Fermecati, cred eu cu o anumita mândrie, de “cultul” ce mi s-a “reprosat” fata de Istoria Maramuresului, trei dintre colegii din Comisie au decis sa ma însoteasca. In sfârsit, într-una din zile, dupa ce ni se anuntase intentia la granita, am putut trece “aproape suveran”, (atât granicerii români, cât si cei sârbi, comportându-se extraordinar de politicos!).
Ajunsi în orasul Vârset am hotarât sa ne comportam cât se poate de firesc, sa intram în vorba cu oamenii si, în functie de conjunctura, sa decidem unde si daca vom merge mai departe?! Mare si nu prea ne-a fost uimirea când am constatat ca aproape toata lumea vorbeste româneste, pe strada!
Într-un târziu, binecuvântat si bine limpezit de vorba banateana, am hotarat sa abordam doua doamne, cam de vârsta a doua, cum ca am vrea sa vizitam câteva sate românesti. Oferta a fost deosebita, iar noi am decis, în functie de rezonanta istorica a numelor si de distanta fata de Vârset, sa alegem drumul spre Costei. Printre holde mari de porumb si, minunat lucrate livezi cu vii, loganul meu albastru si etno-turistic, facea ca în fata noastra, din obrazul încins al asfaltului, orizontul sa desprinda în vâlvatai, pale-pale, saruturi dizolvante de imagini argintii, lasându-ne noua o suprafata parca amprentata de un varsat uitat dintr-o adolescenta nefericita.
Deodata, pe neasteptate, coborând o panta sugrumata de curbe rutiere ne apare în fata un sat, pravalit parca dupa orizont si dupa deal, în “dosul” orasului Vârset, precum un urias ravasit de propria-i greutate, cu mai multe membre si o simfonie nereusita de forme.
Dupa mai multe tandreturi ocazionale, în fapt firesti bine’e conjuncturale, hotarasc sa-mi mai uimesc o data colegii si, în mijlocul satului, în fata unei biserici deosebit de frumoase risc o întrebare categorica< “Unde, în care casa sad, locuiesc maramureseni?”. Una din colegele mele, doamna profesoara onorabila, nu se abtine si îsi marturiseste uimirea< “Vai domn presedinte, chiar asa?! Vreti sa întâlniti maramureseni si aici, în Serbia, la atâtea sute de km distanta?” Aproape ca fara sa vreau, o privesc condescendent pe colega mea, cu usoare sentimente de admiratie fata de maramureseni si plusez< “Stimata colega, pot pune pariu pe toate diplomele si functiile mele ca nu ma însel.”
Periegheza aceasta etno-istorica s-a ridicat la înaltimea ei maxima în momentul când peste disputa noastra de orgolii egocentriste a intervinit “elegant” unul din cei câtiva localnici adunati ad-hoc, precizând< “Da! Sunt muti din România la noi si cei mai multi sunt din Maramures!”.
Apoi decid, înca o data, sa nu mi se indice casa de pe strada din Centru, convins fiind ca Maramuresul va iesi cumva în evidenta. N-am gasit niciun element de decor gospodaresc si era sa cedez, când-acolo, numai ca vad la o poarta un scaun de strada, cu picioare sfredelite si hotarasc sa-mi încerc norocul. Am reusit si de data aceasta!
Gospodina care ne-a întâmpinat în poarta ne-a invitat, fuga-fuguta, în casa, bucuroasa de oaspeti, tocmai din Maramures. Am intrat în vorba apoi cu totii, întretinându-ne în condescendenta cea mai umana posibila. Printre multimile de întrebari si lamuriri reciproce, Ileana Stetcu din Viseu de Jos, devenita Kapet din Costei, nu înceta sa se mândreasca, în stilul clasic stiut banatean, cu cei doi copii (Lia-Maria si Marian-Cristian), precum si cu sotul aflat, momentan, la treierat. Apoi adauga< “Câteodata ase îmi vine un dor c-as putea sa prostesc! M-as umfla de plâns!” sau “Mi-i dor, cateodata, de-o colesa cu balmos. M-as duce în Maramures tot surguluindu-ma!”.
Dupa ce am sfârsit acest festin arhihaiducesc sau poate doar un prandium (prânz)! sufletesc, în numele zeului numit Maramures, ne-am despartit mai fericiti si mai sarbatoriti, întelegând, cu siguranta, mesajul de pe monumentul din fata bi-sericii, din centrul comunei Costei, al lupoaicei capitoline< “Lupoaica cu gemenii Romulus si Remus – simbol al latinitatii si românitatii”.
Lector univ. dr. Ilie Gherhes
Fii primul care comentează