Asculta acest articolEste cunoscut faptul că G.M. Zamfirescu a înființat prima revistă profesionistă de literatură apărută la Satu Mare. Pentru că județul Satu Mare cuprindea mare parte din județul Maramureș de azi, a numit-o „Icoane maramureșene”. Dar George Mihail Zamfirescu nu a fost doar un scriitor fondator de reviste. Pasionat de teatru, a învățat limba maghiară asistând la repetițiile trupei de teatru din Satu Mare, devenit cu timpul un bun regizor și autor dramatic. Fără îndoială, G.M. Zamfirescu este unul dintre marii scriitori români.
Romanele sale se re-editează periodic, piesele sale de teatru se joacă pe marile scene din țară. Datorită rolului său de animator cultural, scriitorul George Vulturescu a propus și a făcut toate demersurile ca denumirea Casei de Cultură a municipiului Satu Mare să poarte numele marelui scriitor. Și acum Centrul Cultural G.M. Zamfirescu din municipiul Satu Mare este o instituție foarte activă, practic cel mai activ organizator de evenimente din municipiul Satu Mare.
Ce i se poate reproșa? Din dorința de a fi în pas cu timpurile în care trăim, activitatea literară, teatrală, artistică, este pe planul doi. Majoritatea municipiilor reședințe de județ găzduiesc cenacluri literare, grupe de teatru de amatori, finanțează reviste literare bine cotate la nivel național. Din acest punct de vedere Satu Mare este mult rămas în urmă atât în ceea ce privește activitatea literară în limba română cât mai ales în limba maghiară.
Activitatea artistică, arta plastică, de asemenea nu se află într-o situație prea bună. Este nefiresc ca Muzeul Județean de Istorie, Muzeul de Artă, să fie principala instituție care găzduiește expozițiile temporare de artă plastică. Însăși denumirea „muzeu” se referă la trecut, la conservarea valorilor istorice. Un grup de scriitori și artiști plastici care au trecut recent prin Satu Mare au rămas profund dezamăgiți de modul în care sunt distribuite sarcinile și responsabilitățile fiecărei instituții de cultură. De ce principalele expoziții de artă nu sunt găzduite de galeriile de artă din Satu Mare, administrate de Uniunea Artiștilor Plastici din România? Cineva propunea ca spațiile să treacă în administrarea Centrului Cultural G.M. Zamfirescu. Nu știm dacă este sau nu o soluție bună.
Dar să revenim la scriitorul George Mihail Zamfirescu. „Sărac și împăcat” cu condiția lui de scriitor, o scrisoare adresată lui Radu Rosetti, este reprezentativă pentru scriitori în general, nevoiți să-și publice cărțile cerșind bani de la prieteni, căciulindu-se la cine știe ce om de afaceri sau directoraș. Iată un scurt pasaj din scrisoarea de mai jos: „Să nu vă supere faptul că nevoile mele își au mândria lor. Am avut deseori ocazia dar am refuzat întotdeauna, categoric, să primesc – de la instituții și domnii miniștri – anumite plicuri ‘’confidențiale ‘’. Asta m-a lăsat sărac dar împăcat și liber să gândesc și să cred în onestitatea și în puterea mea de muncă. Dacă am făcut rău, te rog să mă cerți că am rămas un dobitoc într-o lume de profitori și șantajiști mai mult sau mai puțini literari.”
Aflat într-o situație asemănătoare, am discutat zilele trecute cu un scriitor contemporan cu noi, foarte talentat, dar care nu are posibilități să-și publice cărțile. Și atunci se pune întrebarea: care este rostul instituțiilor de cultură? Dacă nu arta plastică și literatura sunt bunurile culturale cele mai de preț, ce se va pune la temelia culturii naționale, regionale, locale? Doar evenimentele care vin și trec, necesare și ele, nu sunt suficiente pentru o comunitate care nu vrea să-și piardă identitatea.
Din când în când mai trebuie să aruncăm câte o privire către cei care au pus câte o piatră, mai mica sau mai mare, la temelia culturii sătmărene. G. M. Zamfirescu a pus o piatră cât căsoiul de beton care găzduiește centrul cultural care-i poartă numele. Însă important este ce lasă în urmă un creator, un scriitor, un pictor, un muzician, un architect. Important este și lasă în urmă un primar, dar și un director de instituție culturală. Ne întrebăm ce ar însemna Muzeul de Artă din Satu Mare fără opera lui Aurel Popp?
Dar întrebarea fundamentală este alta: se află sau nu cultura sătmăreană într-o criză a valorilor? Unde sunt marii scriitori maghiari sătmăren,i nu din timpuri imemoriale, ci din trecutul recent? Câți tineri scriitori sătmăreni, recunoscuți la nivel național, comparabili cu scriitorii români și maghiari din generația ’80 sunt acum în orașul de pe Someș?
De ce nu mai există acele nuclele de creatori, scriitori și artiști pplastici de acum 30 sau 40 deani? În bună parte din cauza instituțiilor de cultură transformate în organizatoare de evenimente. Adevăratele evenimente ale unei comunități sunt cărțile scriitorilor, lucrările artiștilor plastici care trebuie apreciate câtă vreme autorii lor sunt în viață.
De acolo de unde este, G.M. Zamfirescu ne privește cu tristețe, dezamăgit. După o sută de ani cultura sătmăreană pare să aibă nevoie de un nou G.M. Zamfirescu, de un nou Aurel Popp.
Stimate Domnule Rosetti*,
Răcăciuni, într-o scrisoare și Sandu Teleajen**, abia acum întors din București, îmi aduc o veste bună: dorința Dvs. de a-mi fi de ajutor. Nu v-am trimis, de la început, cererea deoarece nu mai voiam să vă plictisesc cu o cerere pe care, bănuiam, putea s-o rezolve singur domnul general Condiescu, fără nici o altă intervenție. Am uitat că are atâtea pe cap. Acum trimit cererile pe un drum sigur și vă rog să credeți că mă simt vinovat de împrejurări independente de voința mea mă obligă să vă supăr din nou.
Domnului General Condiescu i-am trimis o cerere către S.S.R.*** și o chitanță pentru editura Fundațiilor Regale. Îi lăsam două posibilități: un ajutor de la S.S.R și – în cazul când societatea n-ar fi în măsură să mi-l acorde – un aconto din tantieme pentru un volumaș de ‘’comentarii și probleme de teatru‘’, intitulat: Reflectoare. Am scris prin Gândirea, Universul, Calendarul și Adevărul, o sumă de foiletoane și cronici, în jurul unor probleme de literatură și teatru (mai ales) încă actuale din fericire.
Am ales, din ele, tot ce mi s-a părut mai bine închegat și gândit și eram gata – în cazul unui răspuns afirmativ – să-l trimit editurii în schimbul acontului pe care domnul General mi l-ar fi acordat, în cazul când nu s-ar fi făcut nimic la S.S.R. Mi-a plăcut întotdeauna, mi-am permis mândria, să nu fiu pus niciodată în ipostaza omului care cere fără să dea, în schimb, tot ce are mai bun și mai cinstit în el. Și acum, mi-ar fi o mare mângâiere, stimate Domnule Rosetti, dacă ajutorul ce mi s-ar acorda de la Fundație ar fi socotit aconto din tantieme. Să nu vă supere faptul că nevoile mele își au mândria lor. Am avut deseori ocazia dar am refuzat întotdeauna, categoric, să primesc – de la instituții și domnii miniștri – anumite plicuri „confidențiale”. Asta m-a lăsat sărac dar împăcat și liber să gândesc și să cred în onestitatea și în puterea mea de muncă.
Dacă am făcut rău, te rog să mă cerți că am rămas un dobitoc într-o lume de profitori și șantajiști mai mult sau mai puțini literari.
Alătur o cerere pentru S.S.R. – o coală nesemnată, pentru că nu știu cui să mă adresez și cum să fac textul, pentru fundație, și o chitanță de aconto din tantieme pentru volumul reflectoare. Pe coala semnată în alb, dacă e nevoie, vă rog să-i dați dispozițiuni lui Răcăciuni să facă așa cum credeți de cuviință. Am o singură mare rugăminte și vă rog să nu vă supărați că v-o spun: curând, cât mai curând, orice sumă – cât mai curând.
Nu vă scriu de ce, pentru că știu că eleganța Dvs. sufletească și spiritul de discreție nu mi-ar cere acest lucru. Vă rog să primiți salutul și toate mulțumirile mele.
Iași, dec. 1935.
George Mihail Zamfirescu
Notă: Scrisoarea este scrisă de mână, cu cerneală neagră, pe două pagini (prima și a treia) a unei coli duble pentru corespondență.
*Al. Rosetti ( 1895- 1990), lingvist, filolog, editor, istoric al limbii române, patron spiritual al școlii românești de lingvistică. O figură de prim-plan a epocii interbelice editor, director al Editurii Cultura Națională (1930-1935). Prieten cu Carol II, este numit director al Editurii Fundațiilor Regale (1934-1940, 1944-1947.
Lui Alexandru Rosetti i se datorează editarea Istoriei Literaturii Române a lui George Călinescu, într-o perioadă extrem de dificilă politic, dar și salvarea lui Tudor Arghezi de închisoare prin intervenția la Carol II și plasarea lui Mircea Eliade în diplomație.
** Sandu Teleajen (1893-1963), dramaturg, poet, prozator, publicist, actor, animator de teatru. Remarcat de Nicolae Iorga şi de Mihail Sadoveanu, înființează Societatea Autorilor Dramatici Români alături de G.M. Zamfirescu Liviu Rebreanu, Ion Minulescu, Mihail Sorbul și alți scriitori.
În anul 1921 împreună cu un grup de scriitori tineri, pictori, actori și publiciști, scoate revista literară „Gândul nostru” .Aici , printre alți scriitori de elită, s-a numărat și George Mihail Zamfirescu care și-a publicat „Tabloul cârciumii” din piesa „Domnișoara Nastasia”.
*** SSR. Societatea Scriitorilor Români, care datorită recomandării lui Liviu Rebreanu, i-a acordat un premiu.
Fii primul care comentează