Groful Degenfeld a plantat la Ardusat un arbore “Sequoia giganteea”, in urma cu peste 200 de ani

Asculta acest articol

Satenii isi amintesc ca el detinea pamanturile si padurile respective si a adus arborele din America sa-l planteze in gradina lui

[slideshow id=6158]

Putini sunt cei care stiu povestea arborelui, chiar si unii oameni ai locului cred ca arborele e “un copac mare”, dar nu au idee despre vechimea ori valoarea lui. Cat despre cine l-ar fi plantat acolo, nici atat. Totusi, batranii satului isi mai aduc aminte de groful Degenfeld ce detinea pamanturile si padurile respective si despre gradina lui, unde a adus din America arborele ce mai exista si azi, fiind un exemplar rar de sequoia care s-a adaptat la conditiile climaterice din tara noastra.

Odata ce am intrat in sat, incercam sa aflam drumul spre arborele-monument. Doua fete tinere pe care le intrebam cum ajungem la locul cu pricina nu stiu despre ce vorbim. “Stati sa intreb pe doamna”, ne raspunde una dintre ele, si o femeie intre doua varste se apropie de noi. Dupa ce ii spunem ce dorim, femeia ne indruma. “Tineti stanga si unde vedeti o casa rosie faceti iar stanga. Apoi mergeti pana unde puteti cu masina, iar de acolo pe jos. O sa-l vedeti, ca-i mare”, vine explicatia salvatoare a satencei. Locul pare rupt din povestile bunicii, cu livezi si dealuri verzi, cu un arbore ce troneaza impunator, cu o inaltime ce face pomii din livada sa para pitici. De aici si pana la ruinele castelului mai sunt doar cativa metri, la deal. Locul insa merita tot efortul, deoarece descopera privitorului o priveliste absolut splendida asupra satului si imprejurimilor. Ruinele resedintei familiei ce a detinut odinioara locul se mai pastreaza, insa amprenta timpului nu a iertat nici aceste locuri. Din locuinta familiei Degenfeld, proprietara pamanturilor de la Ardsusat, a ramas doar o urma de fundatie. Istoria familiei, insa, a ramas vie.

Majoritatea satenilor, slugi la grof

Istoria familiei Degenfeld incepe mult inainte de perioada de care isi aduc aminte satenii. Se zice ca Miksa Degendfeld, casatorindu-se cu Anna Teleki, fiica contelui din Satulung, a cumparat aici proprietatea de la Ardusat, pe la 1810. Atunci a inceput constructia unui edificiu cu 20 de incaperi. Numele Degenfeld exista din 1360 si avea origine germana. Miksa Degenfeld era militar de cariera. Descendentii aveau notorietate si detineau functii inalte precum prefecti de comitate, camerali imperiali etc. La venirea in Ardusat, conform autorului Valentin Baintan, in cartea sa – “Ardusat – straveche vatra romaneasca”, familia Degenfeld avea stema proprie. In 1814 a inceput constructia noului edificiu, situat pe un deal, la marginea localitatii, de unde privelistea permite vizualizarea intregii zone. Se zice ca groful nu a apucat sa vada gata castelul, acesta decedand in 1816, lucrarea fiind terminata de catre sotia sa. Cei care mai traiesc si isi amintesc spun ca locul era unul impunator si ca majoritatea satenilor munceau la fiul grofului, care a ramas legat de locurile acelea.

“Cam 80 la suta din sateni lucrau la el si primeau o parte din bucate, iar doua parti ramaneau la grof. Nu era el rau, dar oamenii aveau noroc cu administratorul lui. Acela era un om tare de treaba si la cei care stia el ca-s mai necajiti le lasa in secret mai mult”, povesteste Dumitru Varga, un batran trecut de 90 de ani, despre fiul lui Degenfeld care a ramas in localitate. Batranul isi aduce aminte de vremurile in care munca la grof era pentru cei mai multi singura sursa de subzistenta. “Familia mea avea un pic de pamant, noi nu am fost niciodata nevoiti sa muncim la grof. Dar stiu de la ceilalti din sat ca administratorul, omul lui de incredere, era un om milos”, mai spune batranul Varga.

Vanatoarea, moment important in viata grofului

Batranul isi mai aduce aminte cum, la vanatoare sau la culesul viei, la castel era sarbatoare mare.

“Erau mari vanatori. Aveau un teren numai pentru vanatoare. Eu ii cunosteam pe copiii grofului. Avea doi baieti si o fata. Cu unul dintre baieti ma cunosteam mai bine si ma chema la vanatoare. Aveau invitati de onoare de la oras, oameni importanti. Intotdeauna, la final, dadeau o masa mare. Era un moment important”, povesteste batranul. Acesta isi aduce aminte apoi cum “la grof mergeau oamenii din sat cand le trebuia vin. Avea o vie numai altoi, nu mai avea nimeni in sat vita de vie de soi. Facea un vin tare bun”, mai spune el. Administratorul grofului era cel care facea legatura cu satenii, care se ocupa de toate treburile marunte. “La culesul viei, tot el era cel care umbla in sat sa cheme femeile la cules. Mai mult femei veneau, barbatii faceau munca mai grea”, mai spune el.

Batranul Dumitru Varga are numai cuvinte bune la adresa grofului, cu toate ca istoria ne-a invatat ca, in general, avutii nu prezentau prea multa intelegere pentru saraci. Mai mult, Baintan, in cartea sa despre comuna Ardusat, arata ca “zgarcenia si rautatea acestei familii erau proverbiale si au lasat triste amintiri in memoria satenilor. Cand cineva era napastuit de o pacoste si mergea la el sa-i ceara sprijin, acesta raspundea ipocrit «nu vezi ca nici eu n-am!», desi ale lui erau toate< pamantul, pasunile, padurea”. Cu toate acestea, Dumitru Varga isi aminteste ca Degenfeld a contribuit la construirea bisericii si a altor edificii importante. Se mai zice ca, la acea vreme, toti cei care doreau sa munceasca pe pamantul grofului primeau un loc de casa in locul numit “Sirul mare”. Se numea astfel, tot conform cartii lui Baintan, datorita latimii mari a strazii, de circa 50 de metri.

Doi arbori, ramasite ale existentei grofului

Astazi, din vechiul castel ce strajuia candva satul nu au ramas decat cateva caramizi din fundatie. Ce se mai pastreaza, insa, este arborele sequoia si un arbore lalea, singura marturie a bogatiei si stralucirii de odinioara. Putin mai la vale ruinele fostului grajd al grofului, care a rezistat pana dupa revolutia din ‘89. La liziera padurii, unde s-a aflat cripta familiei, timpul a distrus urmele pamantesti ale familiei. In fata ruinelor, aproape ca se simte greutatea istoriei apasand in contradictoriu cu antenele de telefonie mobila ce au fost plantate langa ruinele castelului, parca in mod ironic.

Primaria pastreaza o schita a conacului, dar si o fotografie a lui Degenfeld si a fiului acestuia. De altfel, primaria a fost obligata, conform legii, sa restituie in natura cele 200 hectare de padure si 11 hectare de teren arabil, pe care urmasii lui Degenfeld le-au solicitat.

“Cand a murit, in sat s-au tras clopotele dupa el”

Sfarsitul celui de-Al Doilea Razboi Mondial a adus sfarsitul “dinastiei” familiei Degenfeld la Ardusat. Batranul Varga povesteste ca familia lui a plecat in Austria, acolo unde au ramas si urmasii lui. Despre fiica lui se spune ca “s-a auzit ca ar fi plecat la Cluj, dar nu s-a mai stiut daca a ramas acolo ori ar fi plecat si ea in Austria”, povesteste batranul. Omul face un efort de memorie vizibil si spune despre Degenfeld ca, desi a ramas sarac, acesta nu a vrut sa plece imediat din tara. “Dupa razboi, satenii au dat iama la conac si au devastat tot. Nu a mai ramas nimic, nici din biblioteca lui, despre care se stia ca este o valoare inestimabila. Totul a fost facut praf. Oamenii au distrus incepand de la mobilier, la carti, absolut tot au devastat”, mai spune omul. Despre Degenfeld mai spune ca a ramas mai bine de un an in localitate. “Era un om bolnavicios. Dupa ce a pierdut tot, groful a locuit la paznicul lui, era un om de incredere al sau. Il chema Nagy Iuliu si acest paznic al padurii l-a ingrijit. Il tot vedeam cum merge dupa medicamente, aici, mai jos de mine. Omul acela de incredere, care avea casa tot de la grof, a avut grija de el si     i-a ramas credincios pana cand a plecat. Apoi, la cativa ani, s-a auzit ca a murit in Austria. Aici in sat au tras clopotele dupa el, asa cum se obisnuieste cand moare cineva”, isi incheie batranul istorisirea.

Arbori sequoia, in tara

Giant Sequoia (Sequoiadendron Giganteum) este considerat cel mai mare copac în ceea ce priveste volumul total. În mod obisnuit, aceasta specie gigantica de arbori creste în padurile din Muntii Sierra Nevada, din California, la o altitudine de peste doua mii de metri. In Romania se mai cunosc inca cel putin patru localitati in care creste un astfel de copac, fiecare cu istoria lui. Una dintre localitatile care se poate mandri cu un arbore sequoia este Rogojel, din judetul Cluj, despre care se spune ca l-ar fi plantat Gal Silvestru, un baron ungur caruia ii placea sa studieze pomii si a plantat mai multe specii rare în zona. Alti doi arbori se afla la Maderat, in judetul  Arad, despre care se spune ca baronul Dietrich Jozsef, proprietarul unei podgorii din aceasta zona, i-ar fi adus din California, in anul 1845. Acesta ar fi adus trei puieti, dar unul a fost lovit de un fulger si s-a uscat. La Baile Herculane, in Caras Severin, exista, de asemenea, un arbore sequoia, despre care specialistii spun ca la cei 30 de metri ai sai nu a ajuns inca la maturitate. Si la Oradea, in judetul Bihor, exista trei arbori de acest fel. Specialistii spun ca spatiul în care se gasesc a fost un “parc al Palatului Baroc” si ca la momentul actual acestia au o vechime de peste 100 de ani.