Asculta acest articolAstăzi, puține subiecte sunt la fel de dinamice și relevante precum filosofia inteligenței artificiale (AI). În timp ce filozofii au pătruns adâncimile gândirii umane mult înainte de apariția computerelor, întrebările ridicate de AI în epoca modernă au adus o nouă dimensiune acestor investigații ancestrale. Cum operăm mintea? Este fezabil ca mașinile să acționeze cu inteligență comparabilă cu cea umană, și dacă da, pot acestea să posede o conștiență autentică? Ce implicății etice apar odată cu ascensiunea mașinilor inteligente? Și mai presant, este posibilă realizarea unei inteligențe artificiale în adevăratul sens al cuvântului?
Inteligența artificială este capacitatea computerelor digitale și a roboților controlați de aceștia de a îndeplini sarcini care erau anterior apanajul oamenilor.
Proiectele moderne de dezvoltare a sistemelor de inteligență artificială reproduc procesele intelectuale caracteristice gândirii umane, cum ar fi raționamentul, generalizarea, experiența și analiza datelor.
Inteligența artificială în lumea contemporană este o gamă largă de algoritmi și instrumente de învățare mecanizată care vă permit să obțineți date, să identificați modele și să optimizați rapid procesele.
Programarea AI se concentrează pe trei abilități de bază: învățare, raționament și autocorecție. Sistemele AI pot fi folosite pentru a crea chatbot care generează text, precum și recunoașterea imaginilor și a vocii, viziunea artificială, procesarea limbajului natural, robotică și mașini autonome.
Inteligența artificială, un termen forjat în 1956 de John McCarthy, semnifică capacitatea computerelor și a roboților controlați de acestea de a executa sarcini care, în trecut, erau exclusive domeniului uman. Avansul în tehnologia AI a fost rapid și vast, cuprinzând o gamă largă de algoritmi și instrumente de învățare automată care facilitează analiza datelor, identificarea tendințelor și optimizarea proceselor.
Din perspectiva istorică, concepția de bază a AI datează din cele mai vechi timpuri, dar a fost în anii 1950 când aceasta și-a primit numele și a început să capete formă. Un moment crucial a fost dezvoltarea limbajului de programare LISP, care a facilitat învățarea automată prin permiterea computerelor de a învăța din experiență și date. Acesta a reprezentat un pas esențial către realizarea mașinilor cu o formă de inteligență adevărată.
Avansurile ulterioare au inclus dezvoltarea primului program conversațional, Eliza, de Joseph Weizenbaum, și apariția sistemelor experte, a rețelelor neuronale și a algoritmilor specializați pentru aplicații robotice. Domeniul AI a cunoscut un boom în anii 1980 și 1990, dând naștere la aplicații diverse, de la agenți virtuali și tranzacționare automată de acțiuni până la asistenți virtuali ca Siri de la Apple.
Cu toate acestea, dincolo de aceste realizări tehnologice, filosofia inteligenței artificiale pune întrebări fundamentale despre natura inteligenței, conștiinței și eticii. De la René Descartes, care a explorat posibilitatea mașinilor gânditoare, la Alan Turing, care a propus un test empiric pentru a evalua inteligența mașinilor, filozofii au căutat să înțeleagă și să definească capacitatea mașinilor de a gândi.
René Descartes , unul dintre cei mai influenți filosofi din epoca modernă, a fost creditat cu contribuții inovatoare la gândirea filozofică, inclusiv opiniile sale despre inteligența artificială. În celebra sa lucrare, Meditații despre filosofia întâi , Descartes a pus bazele posibilității de a avea mașini care acționează ca și cum ar avea minți și conștiință ca oamenii.
Descartes a început prin a afirma că ființele umane sunt compuse din două substanțe distincte – corpul fizic și mintea (sau sufletul) imaterială. El a susținut că, în timp ce corpurile fizice pot fi examinate obiectiv, gândurile și stările mentale pot fi cunoscute doar prin introspecție. Această idee este adesea rezumată ca „ cogito ergo sum ” sau „Gândesc, deci sunt”.
El a mai susținut că, deoarece gândirea este esențială pentru existența unui individ, trebuie să fie neapărat posibil ca o ființă să gândească fără să posede un corp fizic. Acest lucru l-a făcut să creadă în posibilitatea de a crea o mașină de gândire care ar putea funcționa la fel ca o ființă umană.
Pentru Descartes, factorul cheie pentru a determina dacă ceva era capabil să gândească a fost procesarea limbajului. El credea că, dacă am putea crea o mașină capabilă să înțeleagă și să folosească limbajul fluent, atunci ar demonstra dovada unei inteligențe adevărate.
Cu alte cuvinte, el a văzut procesarea limbajului ca un marker esențial pentru conștiință, motivând că trebuie să existe un fel de capacitate interioară într-o astfel de mașină care deține concepte și gânduri prin limbaje ca noi, oamenii. Contribuțiile și justificările lui Descartes au stabilit o bază conceptuală importantă pentru inteligența artificială.
Un punct central în această dezbatere este testul Turing, care propune că o mașină poate fi considerată gânditoare dacă reușește să ne convingă că interacționăm nu cu o mașină, ci cu un om. Cu toate acestea, acest test a fost criticat, de exemplu prin experimentul camerei chinezești al lui John Rogers Searle, care argumentează că manipularea simbolurilor conform unor reguli nu echivalează cu înțelegerea sau conștiința.
„Pot mașinile să gândească?” – această întrebare importantă a fost ridicată în 1950 de matematicianul și logicianul britanic Alan Turing. El subliniază că abordarea tradițională a acestei probleme este mai întâi de a defini conceptele de „mașină” și „inteligență”.
Turing a luat însă o altă cale; în schimb, a înlocuit întrebarea inițială (la care a considerat că este aproape imposibil de răspuns) cu o alta „care este strâns legată de original și este relativ lipsită de ambiguitate”. În esență, el a propus să înlocuiască întrebarea „Pot mașinile să gândească?” cu întrebarea mai simplă „Pot mașinile să facă ceea ce noi (ca creaturi gânditoare) putem face?”
Un computer poate fi considerat inteligent dacă ne poate face să credem că nu avem de-a face cu o mașină, ci cu o persoană. Avantajul noii întrebări, potrivit lui Turing, este că trasează o linie clară între capacitățile fizice și intelectuale ale unei persoane, pentru care Turing oferă un test empiric.
Esența unui test Turing real și practic este următoarea. Un judecător, un bărbat și o mașină sunt toate puse în camere diferite. Judecătorul este în corespondență atât cu omul, cât și cu mașina, neștiind dinainte care dintre interlocutori este bărbat și care este o mașină. Timpul de răspuns la o întrebare este fix, astfel încât judecătorul să nu poată determina mașina prin această caracteristică (pe vremea lui Turing, mașinile erau mai lente decât oamenii, dar acum reacţionează mai repede și această limită nu mai este importantă).
Dacă judecătorul nu poate determina care dintre interlocutorii săi este o mașină, atunci mașina a trecut testul Turing și poate fi considerată gânditoare. Mai mult, mașina nu va fi doar o aparență a minții umane, ci va conta pur și simplu ca o minte. Nu vom avea cum să-i distingem comportamentul de comportamentul uman. Această interpretare a inteligenței artificiale ca un echivalent cu drepturi depline al inteligenței umane naturale a fost numită „IA puternică”.
Să fim atenți la faptul că testul Turing nu înseamnă deloc că mașina ar trebui să „înțeleagă” esența cuvintelor și expresiilor cu care funcționează. Aparatul trebuie doar să imite cu succes răspunsuri semnificative pentru a fi considerat cu adevărat inteligent.
În 1980, John Rogers Searle, un filozof american, a propus un experiment de gândire care a criticat testul Turing și ideea că o minte inteligentă poate exista fără înțelegere.
Esența experimentului camerei chinezești este următoarea. Un om de știință plasează un bărbat într-o cameră în care sunt așezate coșuri pline cu caractere chinezești.
Bărbatul primește un manual, în limba engleză, care prevede reguli pentru combinarea caracterelor chinezești. Bărbatul poate aplica cu ușurință aceste reguli, deși nu vorbește chineză; el se poate baza pe forma simbolurilor descrise în manual fără a înțelege semnificația simbolurilor.
Searle își imaginează că oamenii din afara camerei care înțeleg limba chineză transmit seturi de caractere în cameră și că, ca răspuns, omul din interior deschide manualul, manipulează personajele conform regulilor și reintroduce un set de caractere prin ușă.
Astfel, bărbatul din cameră trece un fel de test Turing pentru cunoașterea limbii chineze, pe care de fapt nu o cunoaște. Searle arată că testul Turing nu este deloc un criteriu pentru prezența conștiinței, ci doar un criteriu pentru capacitatea de a manipula cu succes simbolurile.
Esența poziției lui Searle în problema inteligenței artificiale este următoarea: mintea operează cu conținut semantic ( semantică ) sau sens , în timp ce un program de calculator este complet determinat de structura sa sintactică (forma simbolurilor cu care operează). Prin urmare, trecerea testului Turing nu implică prezența unei minți.
Filosofia modernă a AI recunoaște capacitățile impresionante ale mașinilor de a simula anumite aspecte ale cunoașterii și deciziei umane, dar păstrează o doză de scepticism. În timp ce unele curente filozofice explorează posibilitatea ca conștiința să rezulte din calcule complexe, altele susțin că aceasta nu poate fi replicată de sisteme artificiale.
În cele din urmă, filosofia inteligenței artificiale nu se limitează la întrebări despre gândire și conștiință, ci include și dileme etice profunde legate de dezvoltarea și implementarea tehnologiilor AI. De la responsabilitatea pentru acțiunile mașinilor la comparația dintre comportamentul mașinilor și cel uman, filosofia AI continuă să modeleze și să fie modelată de progresul tehnologic într-o lume în continuă schimbare.
Fii primul care comentează