Asculta acest articolOdată cu Ungaria, Boemia și Moravia, tânăra republică pierduse regiuni economice importante ale Imperiului Habsburgic – în materie de industrie și agricultură. Primul Război Mondial a fost urmat de o criză economică severă, cu șomaj ridicat și rate ridicate ale inflației, în urma căreia șilingul a fost introdus ca nouă monedă în 1924. Noua formă de guvernământ, republica democratică.
Prima republică 1918 -1933
Forma de guvernământ în Austria a fost consacrată în constituție în 1920. Austria a fost definită aici ca un sistem puternic parlamentar. Parlamentul a fost instituit ca organ central al statului. Acesta urma să fie format din două camere, Consiliul Național, ales direct de cetățeni, și Consiliul Federal, numit de parlamentele statale, care urma să fie o expresie a caracterului federal al Austriei. Ambele camere ar trebui să aleagă împreună președintele federal. Cu toate acestea, condițiile indispensabilă pentru o democrație, nu au fost menționate în mod explicit în constituție, ci au fost doar anunțate “în avans”.
O lege a partidelor care a luat în considerare importanța partidelor în procesul politic nu a fost adoptată abia în 1975. Alegerea pentru Adunarea Națională Constituantă din 1919 a fost urmată de formarea unei mari coaliții între Partidul Social Creștin și Partidul Social Democrat. Partidul Social Creștin a fost susținut în primul rând de fermieri, meseriași și meșteri, în timp ce reprezentanți de frunte au venit și din rândurile Bisericii Catolice.
Susținătorii SDAP, pe de altă parte, proveneau în primul rând din clasa muncitoare, cu conducerea ei – de la „părintele fondator” Victor Adler până la Bruno Kreisky – având adesea o clasă de mijloc, evreiască. Reprezentanții centrali ai SDAP la acea vreme erau Karl Renner (care aparținea aripii pragmatice de dreapta), care a fost primul cancelar al tinerei republici și Otto Bauer (care aparținea aripii stângi și reprezenta austro-marxismul).
Totuși, coaliția a fost dizolvată de creștinii sociali încă din 1920. Alegerile din octombrie 1920 au fost urmate de formarea unui guvern de coaliție burghez. După destrămarea coaliției în 1920, SDAP nu a mai fost membru al niciunui guvern în Prima Republică, dar a reușit să câștige în medie aproximativ 40% din voturi la alegerile pentru Consiliul Național din 1919, 1920, 1923, 1927 și 1930 și chiar a devenit partidul cu cele mai multe alegeri libere în guvern în 1931, care s-a făcut în timpul marii crize economice (internaționale), deoarece aceasta ar fi însemnat nevoia de a susține un curs dur de restructurare. În plus, relația dintre creștini-sociali sau Blocul cetățenesc și social-democrați devenise deja atât de tensionată la acea vreme, încât cooperarea cu greu ar fi funcționat – tot din cauza ciocnirilor violente din acea vreme.
Austro-fascismul 1933–1938: eliminarea Curții Constituționale, restrângerea libertății presei și a libertății de exprimare și interzicerea grevelor
Pe 4 martie 1933, cancelarul Engelbert Dollfuss, în calitate de președinte al unui guvern al „Blocului cetățenesc” format din sociali creștini, germani mari, Landbund și Heimwehr, a profitat de o criză procedurală și de demisia celor trei președinți de parlament pentru a închide parlamentul.
Faptul că acest proces a început în 1932 și nu în 1933 se vede în procesul-verbal al Consiliului de Miniștri din acel an. Ideea aici este că criza economică și măsurile de restructurare drastică necesare – în acest context, trebuie făcută referire în special la șomajul ridicat rezultat din criza economică globală din anii ’30 – ar fi mai ușor de gestionat dacă guvernul ar fi întărit față de parlament.
Excluderea Parlamentului a fost deja abordată în mod explicit în acest context. Criza economică și cea politică s-au împletit. După demiterea parlamentului de către Dollfuss, guvernul a fost guvernat pe baza Legii de activare a economiei de război din 1917. În lunile următoare, Partidul Comunist și NSDAP austriac au fost interzise. Pe lângă eliminarea parlamentului, a urmat dezmembrarea în continuare a realizărilor democratice: eliminarea Curții Constituționale, restrângerea libertății presei și a libertății de exprimare și interzicerea grevelor.
Fascismul era în creștere în toată Europa.
În Germania, Adolf Hitler a fost numit cancelar al Reichului și președinte al unui guvern de coaliție de către președintele Reich Hindenburg la 30 ianuarie 1933. După alegerile Reichstag din 5 martie 1933, care au avut succes pentru național-socialiștii din Germania (după incendiul Reichstag-ului, pentru care comuniștii au fost acuzați), el și-a asumat puterea completă în statul adoptat a social-democraților și excluzând comuniștii); a început domnia naţional-socialistă de teroare.
Creștinii sociali și social-democrații s-au îndepărtat apoi de ideea de „Anschluss”.
În acei ani, Austria s-a înclinat către fascismul lui Mussolini – în special în ceea ce privește ordinea socială bazată pe proprietate – și a împărtășit câteva caracteristici cu celelalte mișcări fasciste: principiul conducerii, militarismul, naționalismul, antiindividualismul, antimarxismul, violența de stat și ostilitatea față de democrație. Italia a acționat și ca putere protectoare a Austriei față de Germania – în ceea ce privește asigurarea independenței Austriei – dar în schimb a cerut eliminarea permanentă a parlamentului, interzicerea SDAP și promovarea fascistului Heimwehr. Frontul Patriei a fost fondat la 20 mai 1933, ca o organizație politică „nepartizană” pentru a uni toate forțele „loiale guvernului”.
După dizolvarea tuturor partidelor – și interzicerea SDAP în 1934 – acesta urma să fie singurul purtător al formării voinței politice și al „statului corporativ”. Oponenții „statului corporativ” autoritar au fost persecutați și duși în lagăre de detenție – precum lagărul Wöllersdorf, care a existat din octombrie 1933 și este situat între Viena și Wiener Neustadt.
1934: Războiul civil din Austria și noua Constituție care nu a intrat niciodată în vigoare
Războiul civil din februarie 1934 a fost declanșat de o percheziție domiciliară de către poliție și Heimwehr (liderul Heimwehr Emil Fey devenise între timp ministru de interne) al trupelor Linz Schutzbund. Locurile luptei au fost în principal clădirile municipale din Austria (Viena). Motivul conflictului a fost avansarea în continuare a fascismului în Austria și lupta împotriva acestuia. Luptele s-au încheiat cu o înfrângere a mișcării muncitorești și un triumf violent al fascismului, care a făcut în jur de 1.200 de morți și 5.000 de răniți. Nouă lideri Schutzbund au fost condamnați la moarte prin judecată sumară.Constituția, adoptată la 1 mai „în numele lui Dumnezeu” (dar niciodată nu a intrat în vigoare), a consacrat pretenția autoritara de putere a austrofascismului și a guvernului Dollfuss. S-a bazat pe puterea specială a Cancelarului Federal și pe înființarea organizației de monopol Fatherland Front și a fost destinat să devină baza unui „stat social, creștin, german al Austriei pe o bază corporativă”.
Scopul a fost astfel crearea unui model social (profesional) bazat pe clasă, care să se opună ideii de luptă de clasă și să decurgă dintr-o imagine glorificată a Evului Mediu. „Statul corporativ” a urmat un model social depășit, feudal, ierarhico-elitist susținut de Biserica Catolică, care se baza pe armata, birocrația și Biserica Catolică ca noi purtători de putere. O ofensivă austriacă amplă a fost menită să asigure acceptarea noului regim, securitatea independenței față de Germania și identificarea națională. Cu toate acestea, nu a existat o delimitare clară față de Germania. Patriotismul austriac vag definit, care, spre deosebire de fascismul german expansiv, s-a dezvoltat ca o „ideologie internă” și s-a bazat pe „loialitate față de patrie” și „dragostea de patrie”, a primit la fel de puțină aprobare din partea populației austriece ca și „statul corporativ” însuși.
În schimb, țara a fost supusă unei presiuni național-socialiste tot mai mari – atât din partea Germaniei, cât și a național-socialiștilor austrieci, care câștigaseră încredere în sine după ascensiunea lui Hitler la putere în Germania. În iulie 1934, național-socialiștii acum interziși au încercat să preia puterea cu forța. Cancelarul Dollfuß a murit la scurt timp după rănile împușcate pe care le-a suferit, care au dat naștere „mitului” lui Dollfuß, care pusese capăt democrației în Austria în 1933 și i-a împușcat pe social-democrați și comuniști în 1934, ca apărător și martir al Austriei.
Succesorul său, Kurt von Schuschnigg, a trebuit să accepte un „Anschluss interior” al Austriei către Germania prin Acordul din iulie 1936, care includea, printre altele, includerea a doi reprezentanți ai „opoziției naționale” în cabinetul său.
Anexarea sau “conectarea” Austriei de către Hitler la Germania național-socialistă
Austria a respectat cerințele făcute la Berchtesgaden. Cu toate acestea, în noaptea de 12 martie 1938, trupele germane au mărșăluit în Austria. În Graz, steagul cu zvastica a fost deja arborat la primărie pe 24 februarie, ceea ce ia adus numele de „Orașul Revoltei”. În general, „Anschluss-ul” (Conectarea) a fost un proces triplu care a avut loc din exterior, de jos și de sus. La începutul anului 1938, presiunea crescuse nu numai din partea național-socialiștilor din Germania, ci și din partea Austriei. Imediat înainte de invazie, executivul austriac primise ordin de către șeful statului să nu ofere nicio rezistență trupelor germane Pe Heldenplatz din Viena, Hitler a anunțat „Anschluss” al Austriei Reich-ului german în fața unei mări de oameni care a devenit de atunci parte din memoria vizuală colectivă a țării și a confirmat acest lucru printr-un referendum din 10 aprilie 1938. Mexicul a fost ingura țară care a protestat oficial în fața Societății Națiunilor împotriva „Anschluss”.
Pentru evrei, romi și sinti, oponenți ai național-socialismului, așa-numiții „asociali” și homosexuali, „Anschluss” a dus la persecuție și moarte. Aproximativ 65.000 de austrieci au căzut victime ale Holocaustului. În total, politica rasială național-socialistă a costat viețile a aproximativ 6.000.000 de evrei.
În 1945, după sfârșitul războiului german al Reichului, Austria a reapărut ca stat independent.
Acest lucru a fost declarat pentru prima dată ca obiectiv de către Aliați în Declarația de la Moscova din 1943. Declarația, în care Austria a fost descrisă drept „prima țară liberă” care „a căzut victima politicii agresive tipice a lui Hitler”, a fost intenționat interpretată ca o declarație concretă de intenție și mai mult ca o incitare la rezistența austriacă. Drept urmare, Declarația de la Moscova a devenit un pilon esențial al mitului victimei care a dominat mult timp imaginea de sine a Austriei în abordarea trecutului său nazist. Pasajul care vorbește în mod explicit despre responsabilitatea comună a Austriei și despre „participarea acesteia la războiul de partea Germaniei lui Hitler” a fost exclus.
Reconstrucția democrației, justiției și administrației a avut loc sub controlul Aliaților în anii de după 1945. Austria și-a recâștigat deplina suveranitate prin Tratatul de Stat din 1955.
Situația politică actuală a Austriei
Austria este guvernată pentru prima dată de o coaliție de trei partide: ÖVP ( Partidul Popular Austriaqc) , SPÖ ( Partidul Social-Democrat Austriac)și NEOS ( Noua Austrie și Forumul Liberal) care au ajuns la un acord. Guvernul este condus de Christian Stocker și Andreas Babler. După eșecul negocierilor guvernamentale dintre FPÖ și ÖVP, Christian, Stocker, un avocat de 65 de ani, a format un guvern de centru cu cele trei partide la începutul lunii martie.
În discursul său, cancelarul Stocker s-a distanțat în primul rând de FPÖ ( Partidul Libertății din Austria) dedreapta extremă, care câștigase alegerile parlamentare din toamnă. Stocker a spus că modelul de urmat al liderului FPÖ Kickl a fost președintele american Donald Trump, iar cancelarul actual subliniază distanța sa politică față de președintele american. Stocker conducea deja partidul de la începutul lunii ianuarie.
În acel moment, Karl Nehammer a demisionat din funcția de lider și cancelar al ÖVP. Motivul: Nehammer a respins negocierile de coaliție cu Kickl. Stocker, cunoscut drept pragmatic și liniștit, și-a asumat această sarcină.Stocker a trecut de la politica locală la cea federală târziu, în 2019, când a intrat în parlament, iar trei ani mai târziu a devenit secretar general al Partidului Popular Austriac.
ISTORIE LOCALĂ
Fii primul care comentează