CUVINTE PENTRU G.M. ZAMFIRESCU

Mari scriitori deplâng moartea prematură a scriitorului George Mihail Zamfirescu

Asculta acest articol

Camil Petrescu:
Un mare scriitor român

Aşa locuia unul dintre cei mai reprezentativi scriitori ai ţării româneşti. Era de altfel numai în treacăt, între două sanatorii. Mi-a vorbit el, cel consumat de toate frigurile, cu o înspăimântătoare împăcare despre boala lui, despre oameni, despre cărţi, despre teatru.
Ar fi vrut să poată veni să-şi vadă la reluare “Curierul de Lyon”, la care lucrase cu atâta îndârjită râvnă în primăvară. Ţinea să-şi vadă apărut la Revista Fundaţiilor Regale sfârşitul acelei turburătoare “Miss”, dar mai ales dorea să pună în scenă la Studio o piesă în care să se realizeze ca regizor.

Am stabilit că de îndată ce se face bine…Acum nu vom mai face nimic. Un mare scriitor român, încă unul care la 40 de ani plăteşte deceniul de suferinţe şi mistuire dintre 20 și 30 de ani, cu viaţa.

Șerban Cioculescu:
A contribuit, în prea
vremelnica sa trecere printre noi,
la vitalitatea romanului-fluviu,
românesc.

Îmi biciuieşte faţa, gândul că trebuie să adun din câteva biete cuvinte chipul unui camarad pierdut, care frământa atâta vitalitate, iubire de viaţă şi de oameni, în scrisul său clocotitor. Era un mare pasionat. În neastâmpărul lui, pâlpâia poate conştiinţa flacărei care se mistuie înainte de vreme. Cine ştie, poate că (dar ce mai este sigur, ca să formulăm altfel decât prin “poate că”?) tot printr-o obscură presimţire, a sfârşitului, i-am iubit literatura, în ciuda romantismului ei învederat. Era, în epopeea periferiei, din “Bariera”, un elan către plenitudinea vieţii şi către ideal, care ne-a interzis drămăluirea şi recomandările, atât de vane faţă de oricare scriitor de mare vocaţie. G. M. Zamfirescu a fost unul din aceştia. A fost, după Gib I. Mihăescu, după Anton Holban, încă un camarad mai puţin, cu condeiul frânt, între degete. Încă un suflet ales, într-un înveliş prea şubred pentru durată şi izbândă. G. M. Zamfirescu a contribuit, în prea vremelnica sa trecere printre noi, la vitalitatea romanului-fluviu, românesc. Prin credinţa sa neclintită, în puterea iubirii de oameni, a fost un pion al unor vremi mai bune, care se îndepărtează tot mai mult, tocmai când ne părăseşte. Cine ştie dacă nu este mai bine acolo unde se va odihni decât în zilele ce ne aşteaptă!

Ion Marin Sadoveanu:
A lucrat pentru scenă cu scrisul, cu sfatul, cu vorba. A visat până în
ultima clipă.

Cu George Mihail Zamfirescu, răpus de boală în floarea vârstei, pleacă din mijlocul nostru unul dintre cei mai buni. A lucrat ani lungi şi grei, cu râvnă şi migală, în scriitoricescul său meşteşug, căutând să se desvârşească pe el însuşi, odată cu opera sa.

N-a adus mode ale scrisului de aiurea, n-a voit să-şi aşeze pasul în pasul nimănui, ci a simţit viaţa cu care se lupta. În ea, a întâlnit dragoste, şi bunătate, şi ură şi le-a transcris fără fard, ci cu o vibrare adâncă. Astfel ni se înfăţişa ca un scormonitor, dar şi bun şi iertător prieten şi cronicar al omului, pe care îl aducea şi de aiurea de dincolo de obicinuitele răscruci luminate şi cunoscute, din apropierea noastră.
A lucrat pentru scenă cu scrisul, cu sfatul, cu vorba. Şi ca toţi cei chemaţi, înfieraţi cu nelinişti şi entuziasme, a visat până în ultima clipă.
Astăzi, în cumpăniri pentru o veșnicie, numele lui se aşază, verigă în lanţul acelor care vor dovedi întotdeauna afirmarea categorică a creaţiunii românești.

Perpessicius:
G. M. Zamfirescu,
împletirea necurmată a vieţii cu moartea, amestec frecvent de vis şi ţărână, de dragoste
şi înfrângere.

O impresionantă ţiganiadă tragică şi trepidantă noapte valpurgică, în care vrăjitoarele înebunite aleargă împreună cu demonii, Maidanul cu dragoste, în această ultimă şi una din cele mai închegate părţi ale romanului, sporeşte acea viziune sumbră, cu care ne-am mai întâlnit şi în operele anterioare şi care este una din trăsăturile cele mai personale ale artei sale dând operelor sale şi îndeosebi Maidanului cu dragoste acel timbru funerar şi prelung pe care-l dau şi cleştarele dostoievskiene.

Victor Eftimiu:
A scris romane vibrante, dintr-o
lume care era a lui,
pe care a evocat-o cu mai mult
talent decât oricine.

Pierdem nu numai un romancier de considerabilă amploare, dar și un om de teatru cu multiple însuşiri< autor dramatic, regizor. Ca regizor s-a străduit la Iaşi. Izbânzile nu i le cunoaştem, fiindcă tot ce se face la teatrele din provincie, moare, vai, în beznă! Am bucuria de a-l fi descoperit pe G. M. Zamfirescu, autorul dramatic, a cărui tragi-comedie Domnişoara Nastasia am prezentat-o companiei Bulandra. Domnişoara Nastasia s-a jucat şi a fost un mare succes, promisiunea unei cariere de care mişcarea noastră teatrală trebuia să fie adânc brăzdată. O altă dramă a lui George Mihail, Sam, am primit-o şi am pus-o în repetiţie la Teatrul Naţional, dar după plecarea mea de la direcţie, au încetat şi repetiţiile. A fost înlocuită cu piesa cine ştie cărui anonim străin…
De o constituţie firavă, George Mihail Zamfirescu n-a putut stărui în frumoasa lui menire> teatrul cere, în primul rând, forţă fizică. A scris romane vibrante, dintr-o lume care era a lui, pe care a evocat-o cu mai mult talent decât oricine. A murit sărac pe un pat de spital. Desigur, refrenul e banal. Un alt sfârşit, pentru un scriitor, ar contraria bine organizata, fericita noastră societate.