Asculta acest articolTraverso și Reichardt avertizează că lideri ca Donald Trump sau Giorgia Meloni nu imită direct Mussolini ori Hitler. Ei nu apelează la brigăzi paramilitare, nu glorifică explicit războiul, nu caută o reorganizare totală a statului în stil corporatist.
Dar, în schimb, cultivă același mit: învierea națională. Postfascismul nu mai are nevoie de cămăși negre, dar operează cu aceleași emoții colective – frică, ură, resentiment – și propune aceleași soluții iluzorii: un „noi” pur și unitar împotriva unui „ei” corupător.
Mai aproape de 1914 decât de 1933?
Această formă nouă de extremism operează descentralizat, transnațional, în rețele politice și culturale fluide. În același timp, evită explicit formele brutale de represiune care au dus la dezastru în secolul XX, preferând în schimb manipularea prin mass-media, rețele sociale și politici de excludere simbolică.
Postfascismul este, în esență, adaptat democrațiilor de masă și epocii digitale.
Economistul Branko Milanovic propune o altă paralelă istorică: nu trăim un nou 1933 (ascensiunea nazismului), ci un nou 1914, adică un moment de haos sistemic în care marile puteri se izolează, iar tensiunile globale escaladează fără un plan coerent. Lumea se fragmentează în acorduri bilaterale, în alianțe fragile și în politici protecționiste care distrug ordinea multilaterală construită după 1945.
În acest peisaj, Trump devine simbolul Americii care vrea să „negocieze singură” cu Berlinul, Beijingul sau Nairobi, slăbind instituțiile globale care garantează stabilitatea. O nouă criză economică sau un conflict internațional declanșat de o logică a „suveranității absolute” ar putea readuce haosul anilor ’30, dar printr-o poartă deschisă în 1914.
Pe acest fundal al insecurității și al fragmentării, inegalitatea economică devine un motor al resentimentului. Fostul milionar Sebastian Klein, în cartea sa Bogați toxici, atrage atenția că acumularea excesivă de avere într-o mână de indivizi subminează însăși esența democrației. Spre deosebire de discursul revoluționar, Klein propune o cale legală, democratică, dar fermă: impozitarea severă a marilor averi, pentru a preveni concentrarea periculoasă de putere economică și politică.
Inițiative precum „taxmenow” arată că o parte a elitei economice este conștientă de dezechilibrul sistemului. Dar până când aceste inițiative vor deveni politică de stat, vidul creat de inegalitate rămâne un spațiu fertil pentru populism, autoritarism și mituri ale salvării naționale.
Fii primul care comentează