Asculta acest articol
Sorin Oros s-a dovedit în ultimii ani un valoros dramaturg. Am gustat din plin spectacolele făcute pe textele sale, atât la Satu Mare (“Fluturi sihaştri”, minunată pledoarie pentru vocaţia actoricească, şi “Frumosul, deşteptul şi urâtul”, dezlănţuire comică) cât şi la Piatra Neamţ (“Eu te iubesc, eu te omor!”). Spectacolul lansat duminica trecută, “Moartea albă“, nu se ridică la nivelul acestora.
Textul nu are pretenţii de capodoperă. Spune o poveste simplă, universală, despre o tânără dintr-o familie destrămată, care îşi găseşte refugiul în droguri. Personajele sunt tipuri fără prea mare adâncime: victima, tatăl, dealerul, amanta, poliţistul, asistenta socială. Probabil dramaturgul a fost foarte conştient de schematismul personajelor sale, din moment ce a simţit nevoia să le completeze profilul psihologic în caietul de sală, cu amănunte care nu reies din textul propriu-zis al piesei.
Problema acestui spectacol nu se leagă de text, ci de prelucrarea sa regizorală. Pe Marius Costache l-am admirat pentru simplitatea jucăuşă cu care a redat basmul “Jack şi vrejul de fasole”. Acum însă a făcut un spectacol plin de clişee din arsenalul regizorilor moderni, începând cu un prolog video care, complet neinspirat, divulgă finalul poveştii, continuând cu o grandomanie a jocurilor de umbre şi culminând cu un alt insert video în care regizorul însuşi se implică în spectacol, ca moderator de talkshow (moment care, din nou, nu există în text). Episoadele cheie ale dramei sunt tratate fie exacerbat, fie expeditiv, parcă într-o grabă de a mai bifa un tablou, iar aglomerarea scenei nu ajută la coerenţa spectacolului, dimpotrivă. Impresia e de lucru făcut în viteză, un fel de examen de la facultatea de regie, cu tehnici impuse.
Ne întrebăm dacă regizorul a citit portretele din caietul de sală, din moment ce actorii sunt conduşi pe coordonate foarte schematice, aproape parodice. Poate singurul care se apropie de autenticitate e Vlad Mureşan în dialogul tată-fiică. În rolul principal, al Mariei, Raluca Mara apelează la un arsenal întreg din mesteşugul actoriei, dar nu reuşeşte să provoace empatie pentru personaj nici măcar în scena simbolică a renunţării la casa părintească şi la valorile familiei. Gabriela Chirilă, la debutul în trupa Teatrului de Nord, încearcă să dea contur “depravatei” Oana, dar reuşeşte doar când apelează la senzualitate. Ciprian Vultur şi Andreea Mocan arată mai degrabă a măşti ale autorităţii decât oameni cu adevărat preocupaţi de soarta celor pe care sunt chemaţi să-i apere. Chiar prestaţia lui Sergiu Tăbăcaru în rolul gangsterului oscilează între sictir şi o tentativă de duritate, personajul fiind conturat foarte palid. Vlad Chico se achită disciplinat de rolul mut al Bursucului, dar atât. În momentul în care personajele sunt mai vii în caietul de sală decât pe scenă, spectacolul are o problemă foarte mare. De altfel, aplauzele anemice de la premieră o confirmă.
Iar problema cea mai mare e că mesajul antidrog – foarte clar în text şi care ar fi lovit puternic conştiinţele într-o montare mai limpede – riscă să se piardă în parafernalia regizorală. Şi e păcat, pentru că acest mesaj e singura raţiune de a fi pentru această piesă, iar spectacolul a beneficiat de implicarea Poliţiei şi Centrului Antidrog. În ce măsură “Moartea albă“ şi-a atins publicul ţintă (liceenii), doar ei pot depune mărturie. Iar dacă piesa are vreo viabilitate scenică, probabil că mai are de aşteptat după regizorul care să o pună cu adevărat în valoare.
Fii primul care comentează