Asculta acest articol[slideshow id=3071]
Nu am crezut niciodata in premonitii, nici in previziunea semnelor, iar mai nou nici in vise. Dar iata ca asta noapte am visat ceva urat si nu am dat importanta acestui vis pana cand am urcat in autobuzul de Satu Mare. Prima intamplare s-a produs prin nedumerirea asupra plecarii din localitatea de pornire, la sapte fara un sfert fix, si apoi in urmatoarea localitate unde am stationat un sfert de ceas. Ei, asta a trecut oarecum, pentru ca ma simteam bine, fiind singur pe bancheta murdara si rupta. Dar ziua neagra daca s-a programat isi urmeaza mersul. Ma rog, dupa ce am ascultat placutele expresii ale unor calatori din generatiile noi, am coborat si m-am indreptat spre Palatul Justitiei pentru a depune o cerere, dar la intrare trei insi in uniforma neagra m-au oprit spre a ma legitima. Cum nu aveam asupra mea actul de identitate, accesul mi-a fost interzis si astfel am pierdut un proces prin neprezentare.
Dar periplul meu nu s-a terminat, intrucat la Prefectura, unde eram programat, am intalnit intr-un cabinet un domn care a purtat un dialog specific boierului fata de slugi cu noi, cei de fata. Nu voi spune cine au fost cei apostrifati din respect fata de noii slugi. Am crezut ca am terminat neintelesele intamplari si am iesit fericit, indreptandu-ma spre Oficiul de Cadastru spre a-mi rezolva unele chestiuni si iata ca ziua neagra nu s-a terminat. “Nu se mai poate cum s-a putut intrucat un senator ne-a pus in ziar ca s-au sustras anumite acte de la noi”, mi-a spus cu amaraciune o functionara. “Trece si asta”, mi-am zis si am plecat inapoi la Prefectura unde am avut ceva treaba. La intrare acelasi tip supraponderal pe langa care am trecut de doua ori in aceeasi zi, de dupa tijghea m-a oprit si m-a amenintat asupra scopului intrarii mele si neavand act de identitate nu am avut dreptul sa intru unde am intrat de aproape patruzeci de ani fara sa fiu legitimat sau oprit. “Ei, lasa si tu, m-a consolat prietenul George Vulturescu, cu care m-am intalnit in lift. Asa sunt oamenii”. M-am linistit si am pornit sprte Inspectia Muncii. La intrare trona programul< accesul publicului, intre orele 10 si 12. Un ins in uniforma imi facea semn amenintator cu degetul de dincolo de usa spre program. Pana la urma l-am convins asupra diferentei dintre public si institutii si am patruns in fortareata unde dupa vreo trei trimiteri am nimerit la functionara care ma putea ajuta. Si m-a ajutat, conform rolului institutiei unde am patruns, ma gandesc, spunandu-mi pe un ton imperativ sa-mi dau demisia fiind incompetent si necunoscand legile. Si am promis doamnei in cauza ca asa voi face, deoarece un prieten mi-a rezervat un loc la constructii pentru macaronari, iar altul la capsunile maurilor iberici. Am iesit astfel de acolo, sub ploaia de amenintari pecuniare si belicoase.
“Sa ma vad plecat din orasul asta”, mi-am zis asezat in statia de autobuz. Coplesit de dezamagire si tristete, nici nu am observat ca la doi centimetri de pantoful meu a oprit in tromba o masina japoneza, Mitsubishi. Din ea a coborat un ins preumblandu-se roata cu mers leganat, cu un zambet satisfacut pe care nu am inteles ce voia sa insemne< indemnul de a rade si noi fata de satisfactia lui sau sfidarea fata de nenorocitii de pe trotuar. Am inteles mai tarziu cand a sosit autobuzul nostru. El era patronul firmei de calatori. Si eu am urcat si m-am asezat tot pe bancheta murdara si rupta, in timp ce posesorul lui Mitsubishi ne afisa un zambet satisfacut urcandu-se in limuzina. Una din zilele negre s-a incheiat…
Stefan Aurel Dragan
Fii primul care comentează