ROMÂNIA RURALĂ

Obiceiuri de îngrijire a copiilor și igienă rurală în România anilor 1850

Asculta acest articol

Cum îngrijeau țăranii români copiii în 1850: Practica hrănirii cu mămăligă la vârste fragede

Într-o lucrare redactată în 1895 sub numele de “Igiena țăranului român”, dr. Gheorghe Crăiniceanu se concentra asupra modului în care copiii erau crescuți în familiile de țărani. Autorul dezvăluia detaliile despre hrana celor mici și despre miracolul supraviețuirii acestora până la vârsta adultă.

Conform statisticilor din acea perioadă, nouă din zece decese erau provocate de sărăcia extremă în care trăiau țăranii. Copiii nu erau o excepție, iar în lipsa metodelor contraceptive, mulți prunci veneau pe lume, dar doar puțini ajungeau să atingă maturitatea.

Un aspect specific era hrănirea copiilor sugari, care, potrivit doctorului Crăiniceanu, nu era în concordanță cu igiena adecvată. Aceștia erau hrăniți cu mămăligă și alte alimente greu de digerat încă de la vârste foarte fragede, între două și trei luni.

Autorul atrăgea atenția asupra acestui aspect, subliniind că o astfel de practică ducea la o creștere a ratei de mortalitate infantilă. Mai mult decât atât, el evidenția că strângerea prea strânsă a mâinilor și picioarelor copiilor, sub pretextul corectării poziției acestora, nu era benefică și nu previnea deformările, care aveau cauze medicale variate. Recomanda, de asemenea, utilizarea unor materiale mai puțin susceptibile la umiditate pentru salteaua sub copil, pentru a evita deteriorarea acesteia.

În aceeași perioadă, observațiile lui Constantin Bărbulescu, istoric și etnograf din Cluj, dezvăluiau că țăranii români nu erau obișnuiți să practice igiena corespunzătoare, în special în ceea ce privește igiena personală și baia. Baia generală era rar practicată, atât de femei, cât și de bărbați, iar spălarea era limitată la intervenții excepționale. Astfel, pielea țăranilor era adesea acoperită de un strat gros de murdărie, iar mirosul specific rezultat din această condiție era cunoscut de cei care interacționau cu aceștia.

De asemenea, era menționat faptul că mulți țărani evitau apa și baia, considerându-le cu evlavie, iar unii dintre ei nu se spălau decât o dată pe săptămână, de obicei în ziua de duminică, limitându-se la câteva stropi de apă pe față și pe mâini.

Aceste perspective oferă o imagine asupra modului de viață și a practicilor de igienă în mediul rural românesc din secolul al XIX-lea, arătând contrastul dintre tradițiile și credințele locale și cunoștințele medicale ale vremii.