Asculta acest articol

După discuțiile pe marginea unui nou program de guvernare, pentru că situația o cere, senzația generală este că prea puțini își pun întrebarea ce înseamnă reformă, ce înseamnă a reforma.

Simplu, pe înțelesul tuturor, a reforma înseamnă un proces de înlocuire care se bazează pe reguli transparente și aplicabile imediat și unde drepturile cetățenilor trebuie să fie respectate în aceși măsură în care sunt respectate prerogativele unui guvern de a guverna în granițele Constituției.

Nu este cazul să analizăm comentariile pe marginea acestui proces complex de schimbare a unui sistem anchilozat, făcut după ureche de fiecare guvern, de fiecare prim ministru care s-a perindat pe la palatul Victoria. Numai în perioada luată în calcul pentru a fi reparată, să zicem din 2020 până acum, deci a unui cincinal, în România s-au schimbat cinci prim miniștri: Ludovic Orban, Florin Cîțu, Nicolae Ciucă, Marcel Ciolacu,  Sorin Grindeanu, interimar, plus acum Ilie Bolojan.

În răstimp de cinci ani s-au încercat câteva formule de aliațe politice, dar într-o coaliție, după cum s-a putut constata, relațiile sunt pe termen scurt și arbitrare, iar riscul ca partenerii de guvernare să se îndepărteze apar mediat după primele  probleme. Cu toate acestea, alianțele dintre  partidele democratice sunt preferabile oricărei dictaturi. Sunt, de asemenea, mult mai sustenabile și mult mai ușor de dat jos. Democrațiile liberale încurajează solidaritatea dintre partide și sancționează dezbinarea. Acesta a fost și motivul pentru care alianța PNL-PSD a fost încurajată și salutată de partenerii europeni.

Din păcate coalițiile de guvernare urmăresc de regulă doar victorii de etapă. Guvernul Ciolacu a mizat foarte mult pe o victorie de etapă și a pompat în sistem, sub formă de salarii în sistemul public și în pensii zeci de miliarde de lei. Cu aceste măsuri de jos, de data aceasta nu a obținut nici măcar o victorie de etapă, respectiv o victorie în alegeri. În schimb a alimentat inflația și, cel mai grav,  a încurajat personalul din sistemul de stat să pretindă tot mai mult.

Un guvern care este decis să meargă pe calea reformelor structurale are de luptat împotriva unui autoritarism bugetar mai puternic decât toate normele și regulile unei economii de piață  după care funcționează toate țările democratice. Acest sistem bugetar sindicalizat este mai puternic decât orice coaliție democratică în care legăturile dintre partidele componente sunt fragile. Astfel sub conducerea unor personaje autoritare, călite în lupta sindicală, devine posibilă încălcarea tuturor normelor în instituțiile statului.

Întrebarea este cum poate fi guvernată democratic o țară asediată constant de o structură puternic sindicalizată? Pare un paradox, dar partidele politice sunt chiar mai sindicalizate decât sindicatele propriu zise.

Și totuși cumva trebuie făcută ordine în sistem.