ISTORIA ROMÂNIEI

Prima Grevă Generală din România: Lupta pentru drepturile muncitorilor din octombrie 1920

Asculta acest articol

Pe 20 octombrie 1920, România a intrat într-o perioadă de tensiuni sociale și politice majore, odată cu declanșarea primei greve generale politice din istoria țării. Aproximativ 400.000 de muncitori din industrie și transporturi au participat la această mișcare, care s-a desfășurat între 20 și 28 octombrie. Greva a fost organizată în urma refuzului guvernului de a răspunde cerințelor formulate de Consiliul General al Partidului Socialist al României, printre care se număra și recunoașterea sindicatelor muncitorești și eliminarea cenzurii.

Anul 1920 era marcat de instabilitate socială și economică. România, afectată de schimbările produse după Primul Război Mondial și de contextul european agitat, trecea printr-o perioadă de transformări profunde. Clasa muncitoare, în creștere datorită industrializării, începea să-și facă simțită vocea, cerând drepturi economice și politice sporite. În acest context, Partidul Socialist al României, puternic influențat de curentele socialiste și muncitorești din Europa, a avut un rol central în organizarea acestei greve generale.

Una dintre principalele cerințe ale greviștilor era recunoașterea sindicatelor muncitorești, organizații care până atunci nu aveau un statut clar în legislația românească. De asemenea, muncitorii solicitau îmbunătățirea condițiilor de muncă și eliminarea cenzurii, într-un climat în care libertatea de exprimare era restricționată.

Unul dintre grupurile de muncitori cele mai active în greva din 1920 a fost cel al ceferiștilor de la Depoul Pitești, care au jucat un rol semnificativ în mobilizarea și coordonarea acțiunilor din întreaga țară. Acești muncitori din sectorul feroviar au fost adesea în fruntea mișcărilor sociale și sindicale, fiind puternic organizați și având un impact strategic asupra economiei naționale, dat fiind rolul crucial al transporturilor feroviare în acea perioadă.

Fotografii și relatări din acea vreme surprind atmosfera tensionată și solidaritatea de care au dat dovadă muncitorii, inclusiv cei de la Depoul Pitești, care au condus cu hotărâre protestele.

Guvernul român a răspuns cu fermitate față de greviști, temându-se că mișcarea ar putea avea accente revoluționare, similare celor care avuseseră loc în alte părți ale Europei, mai ales în contextul revoluției bolșevice din Rusia. La doar o zi după începerea grevei, pe 21 octombrie, autoritățile au declarat greva ilegală și au desființat sindicatele, acuzându-le că ar avea legături cu mișcările bolșevice. Aproximativ 200.000 de muncitori erau organizați în sindicate la acel moment, iar guvernul a căutat să dizolve rapid această mișcare, pe care o vedea ca o amenințare la adresa stabilității interne.

Un an mai târziu, în 1921, guvernul a introdus o legislație prin care sindicatele erau din nou legalizate, dar sub un control strict al autorităților. Legea Trancu, numită astfel după ministrul Muncii și Ocrotirii Sociale, Grigore Trancu, definea sindicatul ca o asociație formată din cel puțin 10 persoane care aparțineau aceleiași profesii sau unor profesii conexe. Scopul acestor asociații era de a studia și organiza apărarea intereselor profesionale, fără a urmări distribuirea de beneficii.

Tot în 1920, Ministerul de Interne a creat așa-numitele „sindicate galbene”, organizații sindicale controlate de stat, menite să slăbească influența sindicatelor independente și să prevină noi conflicte majore de muncă.

Deși greva din octombrie 1920 a fost reprimată de guvern, impactul său asupra mișcării muncitorești din România a fost considerabil. Acesta a marcat un punct de cotitură în lupta muncitorilor pentru drepturi și a dus la reglementarea sindicatelor prin legislația din 1921. În ciuda restricțiilor impuse de guvern, mișcarea sindicală a continuat să se dezvolte, iar tensiunile dintre muncitori și stat au rămas o constantă a vieții politice din perioada interbelică.

Greva generală din 1920 rămâne un moment simbolic în istoria României, fiind prima acțiune politică de asemenea amploare a proletariatului român. Aceasta a scos în evidență fragilitatea statului în fața presiunilor sociale și a demonstrat forța crescândă a mișcării muncitorești într-o Românie aflată într-un proces de modernizare și industrializare rapidă.