Asculta acest articol
Nimic nu este mai instructiv decât comparația dintre două lucruri de aceeași natură, dintre două evenimente similare, la urma urmei dintre oamenii care se pun singuri în slujba interesului public, general. Desigur, îi avem în vedere pe oamenii politici, pe politicienii de ieri și pe cei de azi.
Când spunem ‘”de ieri”, nu ne referim la politicienii aleși în mandatul precedent, nu îi punem față în față pe parlamentarii din anii ’90 și pe cei din 2020.
Avem, cu ocazia sărbătoririi zilei de 24 ianuarie 1859, așa cum am avut și cu ocazia Centenarului României din 2018, posibilitatea să-i comparăm pe oamenii de stat de azi cu cei de la 1859.
Am avut un președinte, Emil Constantinescu, care se compara cu Alexandru Ioan Cuza. Avea și o bărbiță asemănătoare, însă din păcate la sfârșitul mandatului s-a dat învins de Securitate.
Fără să o spună în mod expres, mulți români au crezut că votându-l ca președinte pe germanul Klaus Iohannis, România va atinge performanțele din timpul regilor de origine germană, Carol și Ferdinand.
Am văzut ieri, în urma unui simpozion organizat în cinstea zilei Unirii Principatelor Române, ce înseamnă o mână de oameni dedicați muncii de propășire a țării.
În șapte ani sub domnia lui Alexandru Ioan Cuza mica țară botezată România a reușit să se racordeze modernității. Oamenii de acum 170 de ani aveau un proiect de țară și aveau și un proiect de stat. Ei au creat instituțiile care funcționează și azi, desigur modificate după cum cereau vremurile.
După unirea celor două țărișoare, Moldova și |ara Românească sau Muntenia, au simțit că au o țară mare și s-au comportat ca oameni de stat într-o țară mare. Atunci, în 1859, a avut loc adevărata Unire. În 1918 Transilvania s-a alipit unei țări care, într-un manual din 1906, i se spunea că are forma unei potcoave. După 1918, într-adevăr România a scăpat de potcoavă, devenind rotundă, ca o copită. Scuzați comparația, dar vremurile i-au obligat pe români să loveasacă în stânga și-n dreapta pentru a-și face și ei, ca toate națiunile civilizate, o țară.
Ce au realizat puținii oameni din jurul lui Alexandru Ioan Cuza din anul 1859 până în 1866? O Constituție, care până la 1923 s-a modificat numai de două ori. Un parlament, întâi cu o cameră, apoi cu două camere. Este vorba despre Senat, numit și Camera Ponderată. Pe care referendumul lui Traian Băsescu voia să o desființeze tocmai pentru că nu mai era “ponderată”.
A dat legi importante, moderne în înțelesul profund al cuvântului. Au reușit să dea până și o lege a presei. Legile lui Cuza au devenit “reforme”: reforma fiscală, reforma rurală, reforma electorală, secularizarea averilor mănăstirești, prin care un sfert din averile bisericilor au trecut în proprietatea tânărului stat numit România. A înființat universități, Academia, Curtea de Conturi, sporind astfel avuția țării. Prima cale ferată, primul spital. Regimul lui Cuza a înființat comuna, dar și consiliul județean, după care funcționează administrațiile locale și azi. Desigur, nu trebuie omisă legea rurală, cu care și azi, sub denumirea de legea fondului funciar, oamenii se luptă să-și recupereze proprietățile.
La o simplă punere față în față, puțini prim miniștri pot sta alături de omul ales de Cuza pentru a conduce guvernul. Mihail Kogălniceanu, o minte strălucită, a înțeles că reformele ori se fac rapid ori nu se fac deloc. Vasile Alecsandri, poetul trecut la diplomație, Alecu Russo, Cezar Boliac, Dimitrie Bolintineanu, fondatorul Academiei.
În echipa Cuza avem primii reformatori. Au avut curajul în 1864 să dea o lovitură de stat pentru a-și impune reformele, printr-un plebiscit, adică printr-un referendum pe care l-au pus imediat în practică.
Tot Alexandru Ioan Cuza a avut ideea aducerii la domnie a unui prinț străin, ca o garanție că reformele vor continua.
Oamenii lui s-au oprit asupra lui Filip de Flandra. România s-a născut norocoasă: a venit, după abdicarea lui Cuza, un prinț german, harnic și deștept, Carol I de România.
După înlăturarea lui Alexandru Ioan Cuza la 11 februarie 1866, au apărut, în aprilie, mișcările separatiste care cereau anularea unirii Moldovei cu |ara Românească.
După această strălucită perioadă istorică urmează istoria modernă a României. Noi ardelenii, cărora ne place să spunem că am făcut Marea Unire, nu am făcut altceva decât să alipim de o țară gata făcută, dar mică, în formă de potcoavă, dar deja cu un stat puternic.
Ceea ce ne lipsește nouă azi este un proiect de stat, așa cum la vremea lui, l-a gândit marele reformator Alexandru Ioan Cuza și sfetnicul lui de taină, Mihail Kogălniceanu.
