Sansa antologarii

Asculta acest articol

Acum aproape o jumatate de an am indraznit sa asez o culegere a scriitorilor din satul meu pe masa unui promitator editor, culegere din care, cu regret spun, nu a facut parte si inginerul Ioan Crisan din Bucuresti, cel care i-a aranjat, ca sa spunem asa, licenta si doctoratul savantului de renume mondial, inventatorul “codoiului”. Nu a pierdut mare lucru napastuitul de soarta inventatorul-savant, deoarece daca l-as fi cuprins in lucrarea mea mai sus amintita ar fi patit ca si mine. Deci, cum va spuneam, am intocmit o antologie cu scriitorii din micul meu satuc uitat de lume, Barsau de Jos, si am predat-o unui prieten care, asa cum spunea el, are editura si o va tipari neaparat. Entuziasmul meu a scazut gradual, dar in ritm, dupa cateva luni cand l-am intrebat pe cel pornit fata de mine cu intentia de mecenat, cum sta problema cu cartea. “Cu cartea stam foarte bine, zise personagiul. Cu cei care sunt surprinsi in ea este o problema. Nu pot sa public doi poeti morti impreuna cu unul care este in viata”. Degeaba am incercat eu sa fac analogii cu alte asemenea manifestari, inclusiv cu ultima productie a lui Ion Vadan despre scriitorii din Apa, unde au fost cuprinsi cei care vietuiesc impreuna cu George Maria Banu, Ion Codreanu, Emil Matei si lista ar putea continua, nu am reusit sa-l conving sa ma amestece cu raposatii scriitori din satul meu natal.

Ei bine, oricine ar fi fost in locul meu ar fi ramas dezamagit total. Nu poti sa fii si tu un moment antologat. Iesind eu, astfel, dipserat din discutia sententioasa, m-am hotarat sa rezolv problema in orice fel. Prima data m-am gandit la sinucidere, dar cu criza in derulare nu stiam cine ma va sponsoriza pentru a-mi cumpara funia si sapunul. Crezand ca oricum se va rezolva aceasta latura a problemei am ramas din nou dezamagit, deoarece, fiindu-mi padurea personala (constituita dintr-un copac impartit in sase parti) rezolvata in continuare de padurari prin desfiintare, nu mai avem nici creanga, iar daca as apela la alta ramura as risca sa produc o drama, intrucat, potrivit cutumei, locul unde se sinucide un om trebuie parasit. Va dati seama ce se poate intampla cu un proprietar care are sute de hectare de padure din care a ramas un singur copac, restul fiind sacrificat spre reforma silviculturii. Deci, de mila acestui napastuit, am renuntat la idee si am apelat la un fost puscarias, proaspat iesit de dupa gratii, unde a hodinit pentru ca a ucis vitelul din batatura in timpul vechiului regim. M-am inteles cu el promitandu-i ca prin fapta de a ma ucide va intra in istoria literaturii. Intelegerea era mai gata sa se incheie, omul fiind de acord cu propunerea mea, dar a conditionat fapta cu lasarea prin testament a intregii mele averi. Spunandu-i ca averea mea se compune din trei mate si un carnet cec lichidat, a renuntat. I-am promis biblioteca mea formata din cateva sute de carti, din care vreo doua sute ale mele, pe care nu le-am putut inmana la prieteni, promisiune la care mi-a facut un semn care putea sa insemne ca sunt fraier, in sensul ca pe cine mai intereseaza astfel de chestii. Cu acestea fiind zise m-a parasit, eu ramanand descumpanit si trist. Deocamdata. Dar sa stiti ca nu ma las. Tot gasesc eu o metoda ca sa ma antologhez. Chiar pe o gazeta de perete sau intr-o foaie volanta sau, de ce nu, intr-o brosura locala.

Stefan Aurel Dragan