Sfânta Cuvioasă Parascheva

Asculta acest articol

Pomenirea Cuvioasei Parascheva (14 octombrie) are o importanţă deosebită pentru poporul român, deoarece sfintele ei moaşte se găsesc în ţara noastră, la Catedrala Mitropolitană din Iaşi.

Citind Proloagele, vedem că Sfânta Parascheva s-a născut în satul Epivat din Tracia (sudul Dunării) şi a trăit în secolul al XI-lea. Din copilărie a împreunat rugăciunea cu postul, cu cercetarea bisericii şi cu milostenia. În mod deosebit era milostivă faţă de săraci, dăruindu-le chiar şi hainele pe care le purta, fapt care i-a atras mustrarea părinţilor. După moartea părinţilor, moştenind o mare avere, împreună cu fratele ei, Eftimie, care avea să devină mai târziu episcop, tânăra Parascheva şi-a dăruit săracilor partea sa de moştenire, făcând nenumărate milostenii. Ca una ce nutrea dorinţa de a se retrage din lume şi de a trăi în singurătate, aproape de Domnul, auzind odată la biserică glasul Evangheliei: “Oricine voieşte să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-Mi urmeze Mie” (Marcu VIII; 34), Sfânta a înţeles că, pentru dânsa, a venit vremea să lase toate şi să urmeze pe Mântuitorul Iisus Hristos. Părăseşte vatra părintească îndreptându-se spre Locurile Sfinte. S-a stabilit într-o mănăstire de călugăriţe pe malul Iordanului, unde a petrecut în nevoinţe, rugăciuni şi reculegere. Însă, printr-o vedenie cerească i s-a descoperit să meargă spre patria sa, deoarece acolo avea să-şi încredinţeze sufletul în mâinile Celui Atotputernic, iar trupul ei va rămâne ca o comoară de mare preţ patriei sale. În drum spre ţinuturile natale, a poposit din nou la Locurile Sfinte, oprindu-se un timp şi la o mănăstire din Constantinopol. Ajungând în patria sa, fără a mai fi recunoscută de cineva, petrecând o viaţă plină de jertfe, trece la cele veşnice (în jurul vârstei de 25 de ani). Sufletul şi-a luat zborul spre cer, iar trupul ei neprihănit s-a dat pământului în totală simplitate. Moaştele făcătoare de minuni ale Sfintei Parascheva au fost descoperite de către Dumnezeu prin mai multe vedenii. Scoţându-se din pământ, sfintele moaşte au fost luate de împăratul Ioan Asan al românilor şi bulgarilor, fiind aşezate, mai întâi, la Târnovo, apoi la Belgrad pe vremea sultanului Selim al II-lea şi, în sfârşit, au fost aduse la Constantinopol. Domnitorul Vasile Lupu a obţinut, în schimbul a 300 de pungi de galbeni, strămutarea lor la Iaşi, fiind aşezate în anul 1641 la biserica Sfinţii Trei Ierarhi. În anul 1888 au fost depuse cu mare solemnitate în noua Catedrală Mitropolitană de la Iaşi, unde se află şi azi şi unde credincioşii li se închină cu credinţă, cerând ajutorul Cuvioasei Parascheva pentru tămăduirea bolilor sufleteşti şi trupeşti.

Tradiţii. Potrivit cercetărilor întreprinse de Tudor Pamfile (vol. Sărbătorile la români), sub numele de Vinerea Mare sau Vinerea celor 12 vineri, poporul român înţelege sărbătoarea Cuvioasei Parascheva. Poporul ştie că Sfânta aceasta a fost o fată bună la inimă, care dădea sărăcilor chiar şi bucăţica de pâine de la gură, împreună cu hainele de pe ea; de aceea a devenit Sfântă. Prin unele părţi, se crede că Parascheva a fost chinuită de păgâni într-o vineri, motiv pentru care, în orice zi ar cădea această sărbătoare, românii o numesc Vinerea Mare şi o consideră ca una dintre cele mai însemnate sărbători din cursul anului. O altă versiune a tradiţiei afirmă că în timp ce Parascheva era persecutată pentru credinţa creştină, ea a fost “fiartă în smoală şi-n pucioasă”; cu toate acestea, nu şi-a părăsit încrederea deplină în Dumnezeu. În această zi nu se lucrează, fiind primejdie de boli; în special, nu se coase, deoarece se atrag trăsnete, grindină, boli de ochi sau “negei” pe mâini. Unii creştini postesc, nemâncând “frupt” chiar dacă ar cădea într-o zi de dulce; alţii postesc cu desăvârşire (ajunează-post negru) sau nu beau vin roşu, nu mănâncă nuci, castraveţi ori alte poame care au cruce. Totodată, acum este sorocul când îşi încheie slujba păzitorii de vite şi oi. De Sfânta Parascheva, oile “se slobod” la berbeci pentru prăsire, ca mieii să fie frumoşi şi pestriţi şi ca să fie născuţi cu două săptămâni înainte de Paşti. Ciobanii se feresc să lucreze ceva, fiindcă se tem că mieii vor ieşi “tărcaţi”, ceea ce le-ar micşora preţul. Această sărbătoare reprezintă un semn că munca pe câmp este pe sfârşite, fiecare gospodar putându-şi face socoteala recoltei din anul respectiv; frigul începe “a-şi arăta colţii”, iar oamenii se pregătesc de iarnă, procurându-şi de prin târguri tot ce le lipseşte în privinţa îmbrăcămintei, existând credinţa că şi “soarele îşi cumpără acum cojoc”.

Preot dr. Cristian Boloş