Asculta acest articol
În galeria bogată a Părinţilor Bisericii, figura cea mai dramatică şi mai impresionantă rămâne sfântul Atanasie, născut în oraşul Alexandria din Egipt, în anul 295. Apărător îndârjit al dreptei credinţei în timpul crizei ariene, îndată după Conciliul Ecumenic din Niceea, a plătit rezistenţa sa eroică prin cinci perioade de exil, în care a fost trimis de împăraţii Constantin, Constans, Iulian şi Valens.
Arie, un preot ieşit chiar din sânul Bisericii din Alexandria, tăgăduind adevărul că Fiul este de aceeaşi fiinţă cu Tatăl, ameninţa să lovească chiar în inima creştinismului: dacă Cristos nu este Fiul lui Dumnezeu, dacă nu este El însuşi Dumnezeu, ce înţeles mai are Răscumpărarea omenirii?
Într-o lume care, după cuvântul Sfântului Ieronim, pe neaşteptate s-a văzut că este ariană, rămânea în picioare un mare luptător: Atanasie. La vârsta de 33 de ani ajunge pe scaunul episcopal din Alexandria, unul dintre centrele însemnate ale acelui timp şi locul de naştere a ereziei ariane.
Atanasie avea stofă de luptător şi, când era necesar să lupte cu adversarii săi, el era cel care pornea mai întâi la atac: “Îmi pare bine atunci când trebuie să mă apăr”, scrie el în “Apologia fugii”.
Avea curaj atât de mult că ar fi putut da şi altora, dar ştiind cine sunt adversarii săi (odată l-au acuzat că ar fi asasinat pe Episcopul Arseniu, care nu după mult timp a apărut viu şi sănătos) nu aştepta în casă ca ei să vină şi să pună mâna pe el, ci fugile sale uneori au fost adevărate lovituri de teatru, şi el însuşi le descrie cu multă vervă.
Ultimele două perioade de exil le-a petrecut în pustiu, alături de prietenii săi pustnici, care, deşi oarecum rupţi de structurile sociale şi biserceşti normale, se simţeau bine în compania unui Episcop autoritar şi intransigent ca Atanasie. Pentru aceşti pustnici, vijeliosul Episcop de Alexandria a scris o mare operă: “Istoria arianilor pentru monahi”; din ea ne-au rămas puţine pagini, dar suficiente pentru a ne da seama de temperamentul lui Atanasie.
El ştia să vorbească cu oamenii care nu înţeleg figurile de stil şi pentru ei le spunea lucrurilor pe nume; înfrunta pe împărat atribuindu-i porecle lipsite de respect, lua în derândere pe adversari, dar vorbea cu multă căldură şi entuziasm despre adevărurile care-i săteau la inimă, pentru a feri pe credincioşii săi de mrejele profeţilor mincinoşi.
În numeroasele lui peregrinări forţate a ajuns şi în Apus, la Roma şi Treviri; aici a făcut să fie cunoscut monahismul egiptean, ca formă de viaţă organizată într-un mod original în mijlocul pustiului; drept exemplu viu a prezentat figura impunătoare a Sfântului Antonie, în celebra lucrare “Vita Antonii” – “Viaţa lui Antonie”, care de-a lungul veacurilor avea să atragă spre liniştea mănăstirilor nenumărate suflete însetate după adevărata pace şi desăvârşire a vieţii.
Atanasie aparţine familiei de nume şi prenume folosite de creştini pentru a le aminti adevăruri de temelie ale credinţei. Alăturând cuvintele: a=fără şi thanatos=moarte, rezultă cuvântul athanatos=fără de moarte, nemuritor.
Acest nume a fost mai întâi dat lui Cristos, în cunoscuta invocaţie: “Sfinte Dumnezeule, Sfinte Tare, Sfinte fără de Moarte”. Ulterior, a fost dat şi creştinilor la botez, amintindu-le legătura cu Cristos şi chemarea la viaţa veşnică; “Câţi în Cristos v-aţi botezat, în Cristos v-aţi îmbrăcat.”
(Vieţile Sfinţilor)
Fii primul care comentează