Asculta acest articol
Sfântul Calist a condus Biserica Romei între anii 217 şi 222. Chiar de la începutul pontificatului său a fost silit să ia atitudine împotriva învăţăturilor greşite ale preotului Hippolit, pe care l-a condamnat în mod public.
Acesta a primit să fie ales antipapă, producând multă tulburare în Biserică şi mari greutăţi pontificelui legitim; mai târziu el va reveni la credinţa adevărată şi va muri cu moarte de martir, dar va rămâne de la dânsul o carte plină de injurii la adresa Sfântului Calist. Şi învăţatul scriitor Tertulian, contemporan cu Hipolit, l-a judecat foarte aspru pe Papa Calist pentru atitudinea lui înţelegătoare faţă de creştinii căzuţi în unele greşeli considerate de neiertat de către moraliştii rigorişti. Datorită acestor doi scriitori, Papa Calist este unul dintre Papii calomniaţi de contemporanii lor, căruia istoria i-a făcut dreptate, arătând că a fost un om înţelept, energic şi plin de bunătate.
Calist s-a născut în a doua jumătate a veacului al II-lea, pe la 155; în cartierul Romei numit Transtevere, ca fiu al unui oarecare Domiţiu, sclav în casa lui Carpofor, înalt funcţionar al împăratului Comodus. Deoarece din tinereţe a dat dovadă de o inteligenţă deosebită, stăpânul său i-a încredinţat administrarea bunurilor materiale ale lui şi ale comunităţii creştine din care făcea parte.
În urma unor operaţii financiare nefericite, Calist a fost condamnat să învârtă o piatră de moară. Încercând să-şi caute dreptatea împotriva oamenilor de afaceri care l-au ruinat, aceştia l-au denunţat că este creştin şi au obţinut condamnarea lui la biciuire şi deportarea în Sardinia, ad metalla, pentru a lucra la minele de metale sau la carierele de piatră. Tratamentul la care erau supuşi cei care ajungeau aici era atât de îngrozitor, încât Biserica îi considera “martiri” pe toţi creştinii condamnaţi ad metalla, şi depunea eforturi mari pentru a le veni în ajutor.
Între timp, la insistenţele unei creştine, Marcia, ajunsă în anturajul împăratului Comodus, s-a dat o amnistie generală pentru creştinii condamnaţi. Calist nu s-a mai reîntors la Roma; temându-se probabil de mustrările îndreptăţite ale Papei Victor, şi s-a stabilit la Antium, unde trăia din ajutorul pe care Biserica îl dădea celor care fuseseră condamnaţi pentru credinţă.
În anul 203 moare Papa Victor şi urmează Papa Zefirin, care, cunoscând calităţile lui Calist, îl cheamă la Roma, îl ridică la treapta preoţiei şi-l asociază la conducerea administraţiei bisericeşti, numindu-l administratorul cimitirului donat Bisericii de către familia Ceciliilor. Prin grija şi iscusinţa lui Calist, Biserica romană a obţinut dreptul de proprietate şi personalitatea civilă în faţa legilor romane; se pare că acesta este primul act oficial care consemnează existenţa de fapt a comunităţii creştine din Roma.
Tot datorită lui Calist, cimitirul a fost extins şi înfrumuseţat, devenind renumitele “catacombe ale Sfântului Calist”. Într-un perimetru de 400 m, lungime pe 300 m, lăţime se află patru rânduri de galerii suprapuse, cu o lungime totală de peste 20 de km. Pelerinii şi turiştii care trec prin Roma nu renunţă niciodată să viziteze aceste monumente ale credinţei şi artei creştine; ele sunt preţioase şi pentru faptul că în criptele subterane de aici au fost aşezate trupurile unor martiri renumiţi, între care Sfânta Cecilia, Papii Ponţian, Anter, Fabian şi alţii.
Rămăşiţele pământeşti ale marelui lor arhitect şi administrator nu se află printre aceste venerate relicve, deoarece au fost aşezate mai întâi în catacombele Sf. Calepod şi apoi transportate în bazilica Sfânta Maria din Transtevere, bazilică zidită de papa Iuliu I pe locul unde a fost martirizat Sfântul papă Calist; la jumătatea secolului al II-lea, papa Leon al IV-lea le-a încredinţat contelui Everard care le-a dus în Franţa.
La moartea papei Zefirin, în anul 217, clerul din Roma, ţinând seama de meritele şi calităţile lui Calist, şi trecând peste faptul că provenea dintr-o familie de sclavi, îl alege ca urmaş la scaunul episcopal al Sfântului Petru. În această calitate el se dovedeşte un bun cunoscător al învăţăturii creştine şi al spiritului evanghelic. Una din problemele grave ce se puneau pentru mulţi creştini din acea perioadă era problema căsătoriei între persoane provenind din clase sociale diferite, sau a căsătoriei între o persoană liberă şi o persoană aflată în sclavie.
Legea romană interzicea şi declara nule astfel de căsătorii. Papa Calist, în numele egalităţii între oameni şi a libertăţii aduse prin mântuire a declarat că în faţa lui Dumnezeu aceste căsătorii sunt admise şi prin urmare Biserica le consideră valabile. Hotărârea luată de energicul pontif a fost aspru criticată de adversarul său Hipolit, dar a adus pacea în sufletele multor creştini.
După cinci ani, două luni şi zece zile de pontificat, Calist a fost asediat în casa sa din Transtevere şi aruncat pe fereastră într-o fântână din apropiere, probabil în ziua de 14 octombrie a anului 222 sau 223.
Numele personal Calist, astăzi foarte rar, provine din limba greacăr de la adjectivul Kalós = frumos, la gradul superlativ, cu înţelesul de “om foarte frumos”; are şi forma feminină, Calista. În limba română există numele Calistrat, sau Calistratie, format din cuvintele: Kalos = frumos şi stratos = armată.
(Vieţile Sfinţilor)
Fii primul care comentează