Sfântul Serafim (1540-1604)

Nu sunt comentarii

Asculta acest articol

Florile sunt frumoase şi când le întâlnim într-o grădină îngrijită cu artă, şi când apar într-un loc parcă sălbatic. Acelaşi lucru se petrece şi în lumea sfinţeniei: există sfinţi cu calităţi umane deosebite, dar există şi sfinţi lipsiţi de daruri naturale, chiar şi numai obişnuite; despre aceştia a spus Isus: “Doamne, Tu ai ascuns…”.

Sfântul Serafim este o confirmare a cuvântului lui Isus. S-a născut în anul 1540, la Montegranaro, mică localitate lângă Ascoli Piceno, în centrul Italiei, pe malul mării Adriatice. Tatăl şi fratele său mai mare erau zidari, iar el, pentru a-şi câştiga existenţa, păzea oile unui om mai înstărit din satul vecin, în timp ce copiii de vârsta lui se duceau la şcoală să înveţe.

Felice Rapagnano, acesta era numele viitorului călugăr Serafim, a învăţat să citească în cartea naturii, privind în jurul său cu ochii pătrunzători şi înduioşaţi ai seraficului Sărăcuţ din Assisi, şi fiind cuprins deseori de o bucurie adâncă a inimii. Între timp, tatăl său a murit şi fratele mai mare l-a rechemat acasă şi a încercat să-l smulgă din obişnuinţele lui de a se ruga şi a vorbi despre Dumnezeu; mai întâi l-a luat în râs, dar apoi a recurs şi la bătăi, pe care Felice le suporta în linişte. Fără a-i purta duşmănie, el s-a dus cu fratele mai mare la Loro Piceno, unde s-au angajat pe şantierul unui oarecare Manuci, antreprenor de lucrări de zidărie.

În pauzele de lucru, Felice se ducea cu bucurie la fiica antreprenorului şi o ruga să-i citească din diferite cărţi. Odată, după ce a ascultat o lectură despre scopul omului, a exclamat: “Dar dacă e atât de mare primejdia de a ajunge în focul iadului, de ce atunci să nu trăiesc o viaţă de pustnic în pădure?”. Tânăra castelană i-a vorbit despre călugării franciscani capucini din Tolentino, care veneau adesea şi cereau ajutor la poarta casei lor.

După multă insistenţă şi repetate amânări, Felice a fost primit în mănăstire, luându-şi numele de Serafim, şi ca program de viaţă şi-a însuşit cuvintele Fratelui Egidiu, umilul ucenic al Sfântului Francisc de Assisi: “Calea pentru a ajunge acolo sus este aceea de a te înjosi pe tine însuţi”. Deoarece era neştiutor de carte, cu o sănătate şubredă şi foarte stângaci în toate, i s-au încredinţat activităţile cele mai umile: portar, grădinar, adunarea de milostenii.

Şi totuşi, acest frate atât de puţin înzestrat, şi-a atras admiraţia confraţilor săi precum şi a locuitorilor din Ascoli Piceno prin virtuţile, extazele şi minunile sale. Străbătând străzile orăşelului pentru a cere ajutorul inimilor milostive, avea pentru fiecare un cuvânt de mângâiere, de încurajare, de învăţătură; sub înfăţişarea simplă, umilă a tânărului călugăr se vedea gravitatea omului înţelept şi flacăra unei neobişnuite vieţi interioare. Când superiorii ordinului au voit să-l transfere în altă mănăstire, cetăţenii oraşului au intervenit să fie reţinut în mijlocul lor.

Biografii Sfântului Serafim amintesc multe fapte miraculoase săvârşite de el, printre care vindecarea Cardinalului Bandini a provocat o admiraţie deosebită. Acesta era în primejdie de moarte din cauza unei cangrene. Cei din jurul său aşteptau din oră în oră sfârşitul sigur, când guvernatorul din Ascoli îl aduce la căpătâiul muribundului pe smeritul călugăr, care face cu credinţă semnul Sfintei Cruci asupra bolnavului şi în acelaşi moment, spre uimirea tuturor, cangrena a dispărut.

Deşi prin mijlocirea Sfântului Serafim Dumnezeu a împărţit multe haruri deosebite, el personal a avut parte de grele suferinţe sufleteşti, tulburări şi îndoieli ce l-au torturat, până în clipa morţii, în ziua de 12 octombrie 1604. Toţi locuitorii oraşului, în frunte cu autorităţile, au ţinut să aducă un omagiu solemn cu prilejul înmormântării. După şase ani de zile, la cererea insistentă a credincioşilor, Papa Paul V a permis să se aprindă lumânări la mormântul lui, iar Papa Clement al XIII-lea l-a declarat sfânt, în ziua de 16 iulie 1767.

Numele Serafim, cu forma feminină Serafima, este o creaţie a onomasticei creştine, derivată din numele pe care Vechiul Testament îl dă unei categorii de spirite cereşti, pe care le numeşte serafimi. Epitetul seraph are înţelesul de înfocat, roşu aprins, înflăcărat, flacără ce se întinde, şi se atribuie îngerilor lui Dumnezeu, pentru că ei sunt spirite pure, înflăcărate de zelul pentru apărarea sfinţeniei şi dreptăţii Celui Atotputernic. Prin extindere, adjectivul “serafic” are înţelesul de “curat”, “ceresc”, “nevinovat”. În limba română se întâlnesc mai multe variante ale numelui personal (sau de familie): Serafim, Sarafim, Sarafima, Sera, Fimu.

(Vieţile Sfinţilor)