Sfântul Romuald – abate, fondator al camaldulenzilor (951?-1027)

Asculta acest articol

Istoria vieţii spirituale a Bisericii cunoaşte personalităţi despre care se poate spune că au avut misiunea de a forma centre de rugăciune şi reculegere desăvârşită, fie în mănăstiri, fie în mici nuclee de sihastri.

Astfel de centre sunt absolut necesare pentru ridicarea şi păstrarea nivelului de viaţă spirituală a întregii creştinătăţi; deteriorarea sau dispariţia lor au dus întotdeauna la degradarea moralităţii în întreaga Biserică. Artistul îşi dăruieşte timpul şi viaţa studierii şi pregătirii operelor sale. Dacă el nu şi-ar impune această rupere de ocupaţiile obişnuite, gustul şi simţul artistic al societăţii s-ar atrofia. Când în creştinătate se împuţinează centrele de rugăciune şi reculegere, nivelul preţuirii valorilor morale scade. Şi Dumnezeu trimite oameni dăruiţi cu pasiune pentru rugăciune şi reculegere, pentru a reface organismul slăbit al Bisericii. Aceasta a fost misiunea Sfântului Romuald.

Abatele Romuald, încă din tinereţe, a manifestat o puternică înclinaţie pentru viaţa solitară închinată rugăciunii, deşi trăia în mijlocul multor tentaţii şi exemple de uşurătate, el fiind fiul ducelui de Ravena. Cu multă insistenţă, obţine permisiunea de a intra în Mănăstirea „Sfântul Apolinar”, unde, timp de trei ani, practică viaţa călugărilor cistercieni.

Nemulţumit de viaţa din mănăstire, el cere permisiunea de a duce viaţă de sihastru pe una dintre colinele veneţiene, în tovărăşia pustnicului Marin. Aici a aflat de schitul din Pirinei închinat Sfântului Mihai, la Cuixa, şi, împreună cu dogele de Veneţia, Petru Urseolo, care va ajunge sfânt, se îmbarcă pentru o nouă aventură spirituală. Aici a petrecut timp de zece ani, ajungând abate şi îndrumând mănăstirea spaniolă spre o viaţă de reculegere eremitică. Oriunde mergea, călugărul din Ravena răspândea o binefăcătoare atracţie pentru viaţa solitară. Întors acasă, Romuald îl convinge şi pe tatăl său să intre în Mănăstirea „Sfântul Sever”.

Toate peregrinările lui aveau un scop bine precizat: reformarea mănăstirilor şi a schiturilor după modelul vechilor comunităţi orientale. S-a născut astfel, în întunecata pădure alpină de la poalele vârfului Casentino, schitul de la Camaldoli, câmpul (campo) pe care Maldolo l-a dăruit omului lui Dumnezeu în căutare de singurătate.

Dar acest om, atât de dornic de a se îndepărta de oameni pentru a urma propria înclinaţie spre viaţa contemplativă, părea destinat unui necontenit pelerinaj pe drumurile Italiei. Împăratul Oton al III-lea, care nutrea o profundă admiraţie pentru sfântul sihastru, l-a numit abate la Mănăstirea „Sfântul Apolinar”.

Demnitatea abaţială nu se armoniza cu idealul său de viaţă călugărească şi, după un an, Romuald depune la picioarele împăratului cârja abaţială, exprimându-şi părerea de rău că a cedat la ceea ce el considera o ispită de orgoliu, şi cere să meargă cât mai departe cu putinţă, la mănăstirea de la Monte-Cassino. Şi aici a impus severitatea sa ascetică, dându-i spiritualităţii benedictine o mai accentuată notă contemplativă, eremitică.

A plecat şi de la Monte-Cassino, pentru noi expediţii spirituale, reformând diferite mănăstiri sau întemeind altele noi, ultima la Val di Castro, aproape de Fabriano. Aici şi-a zidit o chilie singuratică, în care voia să rămână singur. În seara zilei de 19 iunie 1027, le-a spus celor doi călugări care îl îngrijeau să-l lase singur, să închidă uşa şi să se ducă la programul lor. Călugării, în loc să plece, s-au apropiat de chilie, ca să audă cum se roagă. Deodată s-a făcut linişte.

Intră în chilie şi-l văd pe Romuald culcat la pământ, luminat de liniştea morţii. Dar nici după moarte nu a avut o locuinţă stabilă; în 7 februarie 1481, rămăşiţele sale pământeşti au fost transportate la Fabriano. Aceasta a fost şi data comemorării lui, până la noua reformă a calendarului, care a schimbat comemorarea în ziua de 19 iunie.

Dacă admitem că numele Romuald este format prin alăturarea a două cuvinte germanice vechi: hröm = renume şi ald exprimând ideea de conducător, putem spune că are înţelesul de „persoană care comandă cu mult răsunet” – ceea ce poate reprezenta şi o caracterizare a vieţii Sfântului Romuald, cu menţiunea că porunca lui însemna rugăminte şi convingere.

(Vieţile sfinţilor)