Asculta acest articol
«Bea din apa maestrului Vincenţiu!» – se spune în Spania, când vrei să recomanzi cuiva tăcerea. Expresia este în legătură cu un sfat înţelept şi neobişnuit dat de Sfântul Vincenţiu unei femei care îl rugase să o înveţe ce să facă pentru a-l linişti pe soţul ei, un om brutal şi foarte certăreţ.
«Ia această sticluţă cu apă – îi răspunse sfântul – şi când soţul se întoarce de la lucru, ia o sorbitură bună şi ţine-o în gură cât de mult vei putea». Evident, era singurul mijloc de a o ajuta pe femeie să îşi ţină gura închisă şi astfel să nu mai arunce soţului ei vorbe înţepătoare.
Anecdota amintită aruncă o rază de simpatie umană asupra acestui neînduplecat biciuitor al moravurilor contemporanilor săi, care i-au dat numele de «înger al Apocalipsului», deoarece în predicile sale obişnuia sa ameninţe cu pedepsele şi nenorocirile de pe urmă.
Vincenţiu s-a născut la Valencia, Spania, în anul 1350. La vârsta de şaptesprezece ani a terminat studiile de filosofie şi teologie cu atât de mare succes, încât profesorii săi l-au încadrat imediat în corpul profesoral. Nu după mult timp a cerut să fie primit în mănăstirea călugărilor dominicani (care urmează Regula dată de Sf. Dominic, şi se dedică în chip deosebit activităţii de predicare), şi în anul 1378 a fost sfinţit preot.
Anul 1378 este începutul marii schisme din Occident (1378-1429); reşedinţa papilor a fost transferată la Avignon, în Franţa; au început să se afirme două serii de papi: unii la Avignon, alţii la Roma, şi uneori au existat chiar trei papi, concomitent, fiecare afirmând că este singurul legitim.
Biserica era împărţită în două; chiar oameni sfinţi şi învăţaţi, deplângând ruptura intervenită, nu întotdeauna au reuşit să îşi menţină ataşamentul faţă de Roma. Însuşi Vincenţiu Ferreri a fost de partea papei nelegitim. Buna credinţă a lui Vincenţiu este dovedită de faptul că a luptat până la limitele posibilului pentru a elimina neînţelegerile şi a restitui Bisericii unitatea.
A străbătut întreaga Europă şi prin predicile sale energice şi înflăcărate a pus în mişcare mulţimile de credincioşi, atraşi de un fenomen cu totul neobişnuit: predicatorul cunoştea doar limba madrilenă, dialectul castilian, limba latină şi puţină ebraică învăţată la şcoală; cu toate acestea, era perfect înţeles de credincioşii din diferitele ţări în limba lor de baştină, repetându-se astfel minunea din ziua Rusaliilor.
Vestitor credincios şi neînfricat al învăţăturii creştine, chiar şi la o vârstă mai înaintată, Vincenţiu îşi regăsea toată energia tinerească îndată ce se urca pe amvoanele bisericilor, sau pe tribunele improvizate în pieţe, când bisericile nu mai puteau cuprinde mulţimile ce se revărsau ca apele; şi totuşi, el nu îşi încuraja auditoriul şi nu îl linguşea cu promisiuni şi îndemnuri la speranţă deşartă, dar biciuia aprig viciile, în cuvinte de dojană şi ameninţare.
Între timp, se ţine un mare Sinod la Constanza (astăzi Konstanz, în Germania), în anul 1414, şi prin alegerea Papei Martin al V-lea se începe opera de refacere a unităţii Bisericii. Vincenţiu străbate nordul Franţei, însufleţit de dorinţa de a pune capăt războiului de 100 de ani (război între Franţa şi Anglia, 1337-1453, pentru stăpânirea asupra unor teritorii, care a adus mari pierderi), dar în ziua de 5 aprilie 1419, în timpul unor misiuni la Vannes, în Bretagne, Franţa, părăseşte pământul atât de frământat sub stăpânirea urii şi a lăcomiei, pentru a intra în lumina şi odihna veşnică.
După 36 ani, Papa Calist al III-lea îl ridică la cinstea sfintelor altare. A lăsat amintirea unui predicator excepţional, aproape totdeauna vehement şi dur; asprimea lui însă nu era manifestarea unui temperament nestăpânit, ci expresia dragostei lui faţă de Dumnezeu, al cărui chip în sufletele oamenilor îl vedea amestecat cu valurile năpraznice ale corupţiei şi urii, gata de a se îneca; şi atunci striga puternic, asemenea mamei care îşi vede copilul în primejdie de a fi muşcat de viperă: nimeni o condamnă, ci îi admiră iubirea şi curajul.
(Vieţile Sfinţilor)
Fii primul care comentează