Avram Iancu contra lui Jozef Bem

De la Wikipedia, enciclopedia liberă

Avram Iancu (n. 1824, Vidra de Sus – d. 10 septembrie 1872, Baia de Criş, Hunedoara) a fost un avocat transilvănean şi revoluţionar român paşoptist, care a jucat un rol important în Revoluţia de la 1848 din Transilvania. A fost conducătorul de fapt al Ţării Moţilor în anul 1849, comandând armata românilor transilvăneni, în alianţă cu armata austriacă, împotriva trupelor revoluţionare ungare aflate sub conducerea lui Lajos Kossuth.

 Originea şi studiile

S-a născut în Munţii Apuseni într-o familie de iobagi [1] moţi înstăriţi. Cel dintâi strămoş cunoscut al lui Avram Iancu este Gheorghe Iancu, preot ortodox în satul Vidra de Sus, participant la răscoala lui Horea şi rudă cu acesta.[1] Fratele bunicului lui Avram Iancu a fost Horea.[2]

Gheorghe Iancu (decedat înainte de 1812 [3]) a avut şapte copii, patru fete – Sântioana, Maria, Zamfira şi Ana – şi trei băieţi – Alisandru, tatăl viitorului erou, Avram şi Ioan.[1]

Tatăl lui Avram Iancu, Alisandru (1787-1855), a fost iobag, pădurar, apoi jude domenial. El a urmat şcoala primară în sat şi probabil pe cea din Câmpeni. [4] Mama lui Avram Iancu a fost Maria Gligor[5]. Cei doi copii ai familiei Iancu au fost Ioan (1822-1871) şi Avram[6].

Având o situaţie materială bună, Avram Iancu a urmat şcoala primară în satul natal[7], în crângul Târsa, unde l-a avut învăţător pe Mihai Gomboş[8] fiind apoi mutat de părinţi la Poiana Vadului[8] şi Câmpeni, absolvind la vârsta de 13 ani[7][8]. Aici l-a avut dascăl pe Moise Ioanette.[8] Gimnaziul l-a urmat începând cu anul 1837 [7] la Zlatna, absolvind în anul 1841[9]. S-a înscris apoi la Liceul Piarist din Cluj.[9] Începând cu anul 1844 a urmat Facultatea de Drept la Cluj.

Activitatea politică şi militară, 1848-1849

În preajma izbucnirii revoluţiei paşoptiste maghiare din Ungaria şi Transilvania, în luna martie 1848, Avram Iancu se găsea cancelist la Târgu Mureş, alături alte câteva zeci de tineri români.[13]

Primele informaţii despre revoluţia de la Pesta au ajuns în Transilvania prin intermediul ziarelor la 21 martie 1848. La 25 martie, tineretul maghiar din Târgu Mureş a organizat o manifestaţie patriotică, invitaţi fiind şi canceliştii români[14]. La 22 martie, canceliştii din Târgu Mureş (200 de tineri de toate naţionalităţile) au adresat împăratului austriac un memoriu, care, acoperit cu semnături, a fost prezentat la 24 martie primarului oraşului Târgu Mureş.[14] Cu toate că iniţial şi tinerii români au fost de acord cu principiile libertăţilor proclamate de revoluţia ungară, ei au ţinut să precizeze următoarele, prin glasul lui Alexandru Papiu-Ilarian, la 25 martie 1848:

„Ca român, semnez petiţia cu condiţia ca, în cazul când s-ar realiza drepturile poporului şi egalitatea sa, să se asigure tuturor naţiunilor de limbă felurită din Transilvania şi Ungaria existenţa naţională şi limba maternă, iar eliberarea din iobăgie să se îndeplinească fără nici o despăgubire bănească, deoarece ţăranii au plătit destul, chiar prea mult, timp de mai multe secole, de când nobilii le uzurpă nu numai drepturile civile, ci şi pe cele sacre umane.”

— Dragomir, op. cit.[15]

iar Samuil Poruţiu, cerând să vorbească în întrunirea canceliştilor, a cerut ca „să nu li se pretindă a fi toate numai în ungureşte… Pentru ce să fie chiar şi Dumnezeu ungur? Să jurăm pe Dumnezeul popoarelor!”,[15] dar a fost întrerupt de canceliştii maghiari, care au cerut „Uniune sau moarte! Să ne unim cu Ţara Ungurească, pentru că altminteri pierim!”[16]. La această manifestare a fost prezent şi Avram Iancu.

La 26 martie 1848, în casa în care locuia Avram Iancu la Târgu Mureş, a avut loc o întrunire a tinerilor români, pentru a-l asculta pe Nicolae Bârle care sosise de la Blaj, unde avusese loc o întrunire a intelectualilor români. Sfatul tinerilor a decis ca în Duminica Tomei să ţină o adunare naţională la Blaj, cu scopul „de a se face paşii necesari în cauza naţională”.[17]

La 1 aprilie 1848, Iancu, alături de alţi tineri români printre care Alexandru Papiu-Ilarian, Samuil Poruţiu şi Florian Micaş, a sosit la Blaj, luând parte la consfătuirea politică.[17] De la Blaj, Avram Iancu a plecat în munţi, la moţii săi, unde a ajuns la 6 aprilie.[17] La această dată s-a desfăşurat adunarea românilor de la Câmpeni, iar în zilele următoare a luat parte la întrunirile convocate de Simion Balint şi Ioan Buteanu. Au fost convocate întruniri ale poporului la Abrud, Câmpeni şi Bistra, pentru a se dezbate punctele unui program care să fie remis guvernului.[18] Iancu a contribuit la aceste adunări prin informaţiile aduse de la Blaj, iar Buteanu prin cele aduse de la Cluj. Avram Iancu, împreună cu Simion Balint, au pornit prin satele de mai sus de Câmpeni, pe Râul Mare şi Râul Mic, pentru a sta de vorbă şi a mobiliza oamenii pentru acţiune politică.[19] În această perioadă, în urma informărilor venite din partea unor funcţionari unguri din zonă, Iancu a fost catalogat de către guvern drept „primejdios” şi s-a ordonat arestarea lui. Invitat la Târgu Mureş de preşedintele Tablei regeşti, Iancu a plecat spre acest oraş. Nu se ştie cum a scăpat de arestare, dar s-a întors urgent înapoi în munţii săi, făcând pe drum un singur popas, la Blaj, unde s-a pus la curent cu deciziile politice ale fruntaşilor români.[20]. În scurt timp, el a adresat moţilor săi următorul apel:

„Cereţi vârtos să se şteargă iobăgia, pentru că, lucrând pe nimica de vreo zece sute de ani în brazdele domnilor, aţi plătit şi de o sută de ori pâmântul care vă dădea hrana vieţii de pe o zi pe alta, cu atât mai mult că l-aţi plătit degeaba, pentru că acela a fost al vostru şi pentru el s-a vărsat sângele strămoşilor voştri.”

— Dragomir, op. cit.[21]

Tot la Blaj, Iancu a aflat că guvernatorul Transilvaniei, contele ungur Teleki, a interzis ţinerea adunării naţionale româneşti programată pentru data de 30 aprilie 1848, la Blaj. I s-a permis doar episcopului român să întrunească un număr mic de clerici, iar pe conducătorii laici să îi convoace pentru o altă dată. Măsura aceasta urmărea diminuarea forţei politice a românilor.[22]. Episcopul român greco-catolic Lemeny, cunoscut ca adept al unirii Transilvaniei cu Ungaria, a primit din partea guvernatorului solicitatea de a pleca în munţi pentru a-i linişti pe moţi şi pentru a pune capăt adunărilor de popor.[22].

În acelaşi timp, după Paşti, autorităţile ungare din Transilvania au declarat starea de asediu şi au început să ridice spânzurători prin satele româneşti, pentru a-i intimida pe români şi a-i determina să nu participe la Adunarea Naţională de la Blaj din 30 aprilie[22]. Episcopul greco-catolic Lemeny a interzis preoţilor români greco-catolici să se prezinte la adunare, iar coloanele de ţărani români au încercat să fie oprite prin diferite metode: amplasarea de trupe pe traseul acestora, interdicţia de a trece podurile, confiscarea tuturor ambarcaţiunilor cu care se puteau trece râurile, etc. Întrunirea românilor din Duminica Tomii s-a ţinut deci fără aprobarea guvernatorului Transilvaniei.[22] Fruntaşii români au căutat să formuleze revendicările româneşti şi au discutat programul adunării naţionale. Consfătuirile au fost prezidate de Simion Bărnuţiu, cu care Iancu s-a înţeles foarte bine.[23].

La Adunarea Naţională de la Blaj din 30 aprilie 1848, Avram Iancu a participat, alături de Ioan Buteanu, în fruntea a 2.000 moţi, fiind primit cu entuziasm de românii prezenţi la adunare.[24]. Iată cum este descris Iancu la sosirea sa la Adunarea Naţională:

„Au sosit Iancu şi Buteanu, venind la adunare cu muntenii. Purta [Iancu] un cojoc albastru, cu blană de miel pe margini. O simplă pălărie neagră cu pene de cocoş pe ea. Prezenţa lui dă adunării măreţia de sărbătoare şi de luptă (…) De acum Iancu nu era numai al moţilor. Era al întregului popor răsculat din Transilvania.”

— Dudaş, op. cit.[24]

La 1 mai 1848, numeroasa ceată a moţilor s-a întors acasă, condusă de Avram Iancu. În munţi, Iancu a început să mobilizeze românii pentru participarea la a doua Adunare Naţională de la Blaj, programată pentru 3/15 mai 1848.[23]. Moţii au încetat din proprie iniţiativă a se mai considera iobagi, ei nu au mai aşteptat deciziile politice ale austriecilor sau maghiarilor. Au refuzat să mai presteze slujbe iobăgeşti şi să mai plătească taxele urbariale. Starea lor de spirit neconvenind autorităţilor maghiare, şpanul Lazar a fost trimis la 5 mai 1848 la Vidra de Sus, pentru a vorbi românilor. Fiind o zi de duminică, oamenii erau la biserică. Şpanul a încercat să le vorbească, dar a fost întrerupt de moţi. Aflând că li s-a citit românilor o proclamaţie, a cerut-o şi aceasta i s-a dat şi citit de către Alisandru Iancu, tatăl lui Avram.[25] În încheiere, Avram Iancu a adăugat de la sine: „Românii nu vor cerşi libertatea de la unguri, ei sunt destul de tari ca să şi-o stoarcă prin luptă.”[26].

La Marea Adunare Naţională de la Blaj din 3/15 mai 1848, Iancu a participat în fruntea a 10.000 de moţi, organizaţi şi disciplinaţi milităreşte. El a sosit la Blaj în data de 15 mai şi a luat parte la toate discuţiile, iar moţii săi au asigurat paza şi ordinea adunării, la care au participat zeci de mii de ţărani români, precum şi revoluţionari moldoveni şi munteni.[26] De asemenea, Iancu a vorbit românilor, expunându-le şi explicându-le revendicările naţiunii române din Transilvania.[27] La această adunare s-a decis trimiterea a două delegaţii româneşti, una la Viena, pentru a prezenta împăratului doleanţele românilor, iar alta la Cluj, pentru a le prezenta Dietei Transilvaniei.[28]

La sfârşitul lunii mai 1848, Iancu, alături de fruntaşii români din Munţii Apuseni, au ţinut o consfătuire la Câmpeni, pentru a decide atitudinea de urmat în privinţa iobăgiei, care încă nu fusese ştearsă legal. Iancu a susţinut îndeplinirea sarcinilor iobăgeşti până la clarificarea legală a situaţiei şi doar dacă nu se va rezolva legal, să încerce să îşi obţină drepturile prin forţă.[29]

La 4 iunie, baronul Perenyi a înaintat un raport despre situaţia din Munţii Apuseni, iar ca urmare, la 6 iunie 1848, comisarul guvenrului din Pesta a ordonat luarea de măsuri severe împotriva lui Avram Iancu.[30]. Aflat la Sibiu, Avram Iancu a aflat noile ştiri despre situaţia politică din Transilvania: guvernul Transilvaniei, întrunit la Cluj, decretase unirea Transilvaniei cu Ungaria, fără a ţine cont de dorinţele românilor, care în Transilvania constituiau majoritatea (1.250.000 români faţă de cca 600-700.000 maghiari şi 250.000 saşi), precum şi dizolvarea Comitetului Naţional Român de la Sibiu, ameninţând cu pedepse aspre pe cei care ar îndrăzni să mai convoace adunări.[30]

În urma masacrului de la Mihalţ, în care 12 ţărani români au fost ucişi de grănicerii secui şi gărzile naţionale maghiare din Aiud, iar alte câteva zeci au fost răniţi, Avram Iancu decide să plece la 5 iunie 1848 de la Sibiu în Ţara Moţilor şi să strângă moţii pentru a se putea apăra în caz de nevoie.[31] La 6 iunie Iancu a ajuns în Ţara Moţilor şi a ţinut la Bucium Cerbu o adunare, informând oamenii despre deciziile politice maghiare şi despre deteriorarea situaţiei generale, mulţi ţărani români fiind ţinta maltratărilor.[32]

La sfârşitul lunii mai 1848 la Abrud s-a format garda naţională maghiară, iar Iancu a fost ameninţat de autorităţile locale şi somat să lase românii să continue prestaţiile iobăgeşti şi în continuare. Starea de spirit a românilor era ca atare foarte neliniştită, mai ales că funcţionarul Nemegyei ceruse la 7 iunie să se trimită în munţi trupe de secui de la Aiud.[33] Ca urmare, la 9 iunie 1848, la târgul ţinut la Câmpeni, Iancu le-a cerut moţilor să se înarmeze, dar să rămână liniştiţi şi să nu atace pe nimeni.[30] La 13 iunie 1848 a sosit în Ţara Moţilor o comisie gubernială maghiară, însoţită de o companie de soldaţi maghiari, pentru a investiga situaţia în care se aflau românii şi care erau acuzaţi de răzvrătire. La 14 iunie comisia a mai cerut 2 companii de soldaţi, care i s-au trimis imediat din Turda.[34] La 18 iunie s-a publicat oficial desfiinţarea iobăgiei de către guvernul ungar. Iancu a asigurat comisia că ţăranii români vor respecta liniştea şi ordinea şi că îşi vor revendica pe cale legală pământurile şi pădurile.[35]

La 19 şi 20 iunie Avram Iancu a făcut cu moţii două exerciţii de mobilizare, la care oamenii s-au prezentat înarmaţi şi disciplinaţi milităreşte, organizaţi pe subunităţi şi cu comandanţii în frunte.[36]. Alte trupe au fost solicitate de comisia maghiară, astfel că la 23 iunie se aflau în munţi 200 de soldaţi imperiali şi 300 de secui. Mai mulţi fruntaşi români au fost solicitaţi să se prezinte în faţa comisiei pentru a da declaraţii, dar când au făcut-o, au fost arestaţi, printre ei numărându-se Simion Balint.[37] Avram Iancu a fost şi el invitat să vină în faţa comisiei dar, aflând de soarta celorlalţi, nu s-a prezentat. La 29 iunie a informat comisia de anchetă că nu are de ce să se prezinte în faţa ei, pentru că nu a făcut rău nimănui, iar pe moţi i-a înarmat numai în scop de apărare.[38] Iancu a plecat în munţi, ascunzându-se pentru o perioadă în Ţara Moţilor şi în Zarand.[39]

La 21 septembrie 1848, Avram Iancu, în fruntea a 6.000 de moţi înarmaţi, a participat la a treia Adunare Naţională de la Blaj, care a ţinut 8 zile. La adunare erau prezenţi cca 60.000 de români din toată Transilvania. Comisarul maghiar Vay a încercat să îi determine pe ţăranii români să plece acasă şi să renunţe la revendicări, iar pe fruntaşii români, printre care şi Avram Iancu, să îi mituiască pentru a-i trimite pe ţărani acasă. Atât Iancu, cât şi ceilalţi fruntaşi, l-au refuzat pe comisar.[40] Românii au cerut la această adunare naţională încetarea persecuţiilor împotriva lor, care luaseră amploare mai ales după ştergerea iobăgiei, ridicarea stării de asediu şi reintroducerea ordinii prin intermediul legii, nu al forţei.[41] De asemenea, românii nu au recunoscut unirea Transilvaniei cu Ungaria, făcută, împotriva voinţei lor declarate, de către guvernul maghiar de la Cluj, şi au solicitat să se înfiinţeze gărzi naţionale româneşti, înarmate de către armata austriacă aşa cum aceasta le-a înarmat pe cele maghiare, constituite deja de multă vreme.[42] Avram Iancu s-a aflat printre semnatarii procesului-verbal al adunării, care în final a proclamat „constituţiunea împărătească austriacă”, deci opunerea şi mai dură faţă de revoluţia ungară şi revenirea la situaţia dinainte de 25 aprilie 1848.[42]

La 30 septembrie Iancu a plecat de la Blaj înapoi în munţi, însoţit de moţii săi.[42]

La 10 octombrie 1848 Kossuth Lajos adresează românilor o proclamaţie, prin care li se cere să nu se opună revoluţiei maghiare şi Ungariei, în caz contrar, cei care se vor opune urmând să fie omorâţi, iar averile lor confiscate.[43] Până la această dată, mişcarea românească nu făcuse nici o victimă şi nici un exces.[44]

La 19 octombrie 1848 Avram Iancu a înfiinţat în Ţara Moţilor Legiunea Auraria Gemina. El a fost numit de către Comitetul Român de Pacificaţiune de la Sibiu în rangul de „prefect” (echivalent cu cel de general), iar Ioan Bălaş şi Ioan Constantin Boeriu viceprefecţi.[45]Baza juridică a organizării Landsturm-ului românesc a fost constituită din punctul 10 al Petiţiei Naţionale adoptate de Marea Adunare Naţională de la Blaj din 3/15 mai 1848, care „cere înarmarea poporului sau gardă naţională spre apărarea ţărei în lăuntru şi din afară. Miliţia română să-şi aibă ofiţerii săi români”. La 17 octombrie 1848 înarmarea românilor este confirmată de comandamentul militar austriac de la Sibiu.

Primele tabere de instrucţie ale Legiunii Auraria Gemina, numite în epocă şi lagăre (loagăre de către ţăranii români) au fost înfiinţate la Câmpeni, Bistra, Bucium şi Măgina şi au fost mobilizate la 19 octombrie 1848.[46].

Tabăra de la Câmpeni a avut rolul de a concentra combatanţii Legiunii Auraria Gemina şi de a-i instrui pentru luptă. Comandantul ei, tribunul Nicolae Corcheş, s-a dovedit a fi un bun organizator,[47] din această tabără provenind luptători buni care au participat la multe dintre luptele duse în anul 1849.

Tabăra de la Bistra era amplasată la 5 kilometri est de Câmpeni, în locul unde Bistricioara se varsă în Arieş. A fost înfiinţată la 19 octombrie 1848, comandant fiind numit centurionul Alexandru Bistran. În această tabără se concentrau şi se instruiau combatanţii proveniţi din peste 25 sate şi crânguri (cătune): Bistra, Aroneşti, Băleşti, Bălăeşti, Ciuldeşti, Creţeşti, Dealul Muntelui, Dâmbureni, Durăşti, Găneşti, Hodişeşti, Hudriceşti, Gipaia, Lunca Largă, Lunca Merilor, Mihăieşti, Novăceşti, Perjeşti, Poiana, Runcuri, Stefanca, Tomnatec, Tărăneşti, Vârşii Mari, Vârşii Mici şi altele.[48]

Tabăra de la Bucium era amplasată la 8 kilometri sud-est de oraşul Abrud, pe Valea Buciumului. A fost înfiinţată la 19 octombrie 1848, comandant fiind numit vicecenturionul Dionisie Popovici. În această tabără se concentrau şi se instruiau combatanţii proveniţi din satele Bucium, Bucium-Cerbu, Bucium-Şasa, Bucium-Izbita, Bucium-Muntari şi Bucium-Poieni.[49]

Tabăra de la Măgina era amplasată la 8 kilometri nord-vest de oraşul Aiud. A fost înfiinţată în ultima decadă a lunii octombrie 1848, comandant fiind viceprefectul Simion Probu-Prodan. Numărul combatanţilor români din această tabără era mai mic decât în celelalte tabere ale Legiunii Auraria Gemina. Rolul acestei tabere era de se opune atacurilor care se aşteptau din partea trupelor maghiare staţionate la Aiud.[50] După doar câteva zile de la înfiinţare, la 25 octombrie, tabăra de la Măgina a fost atacată de gărzile naţionale maghiare din Aiud, conduse de Kemeny Istvan, şi de o companie de infanterie de linie. Din cauză că în rândurile atacatorilor se aflau soldaţi imperiali, combatanţii români au refuzat să lupte, pentru că nu voiau să se bată împotriva ostaşilor împăratului Austriei. Ca urmare, tabăra a fost împrăştiată.[51]

Tabăra de la Cacova (azi Livezile) era amplasată la aproximativ 10 kilometri nord-vest de oraşul Aiud. A fost înfiinţată în luna ianuarie 1849 şi a fost comandată de viceprfectul Simion Probu-Prodan. Avea rolul de a interzice accesul trupelor maghiare pornite din Aiud spre centrul Munţilor Apuseni.[52]

Ioan Şuluţiu, tribun, se ocupa cu aprovizionarea cu muniţie[53].

Singura legiune românească despre care se ştie că a avut drapel a fost Legiunea Auraria Gemina. Acesta era în culorile naţionale actuale, albastru-galben-roşu, dispuse orizontal, cu culoarea roşie în partea inferioară. Hampa sa era în culorile naţionale maghiare, roşu-alb-verde, pentru că era captură de război, fiind luată de la trupele ungare într-una din luptele date împotriva maiorului Hatvani la Abrud în primăvara anului 1849[54].

La 8 noiembrie 1848, la ordinul General Commando austriac din Transilvania, Avram Iancu, cu 4.000 de combatanţi din Legiunea Auraria Gemina, participă la operaţiunile militare austriece pe direcţia generală Teiuş-Cluj. La aceste operaţiuni a participat armata austriacă şi un total de cca 30.000 combatanţi români.[55] Legiunea Auraria Gemina s-a oprit lângă Turda, fără a intra în oraş, pentru că aici se oprise şi armata austriacă.[56] Oraşul s-a predat fără luptă la 20 noiembrie, iar după câteva zile Avram Iancu s-a întors cu moţi în munţi.[56]

La 29 noiembrie 1848 Avram Iancu avea gata de luptă alţi 1.500 de moţi, la solicitarea armatei austriece. Cu ei s-a deplasat pentru a lua parte la luptele prevăzute a se da cu armata ungară în defileul de la Ciucea. La 4 decembrie Avram Iancu a ajuns la Săcuieu, judeţul Cluj, iar în noaptea de 6 spre 7 decembrie i s-a cerut să atace prin suprindere liniile inamice. Din cauza incompentenţei unui ofiţer austriac, care i-a aruncat în luptă pe moţi fără a cerceta corenspunzător terenul, atacul a eşuat, iar la 10 decembrie Iancu a fost obligat să îşi retragă luptătorii[57]. Ajuns la Câmpeni, a mobilizat alţi luptători, cca 1.500, pe care i-a trimis spre Huedin pentru a coopera cu armata austriacă[58]. De la Câmpeni, Iancu a plecat la Sibiu pentru a lămuri diferite chestiuni, militare şi politice[59]. O adunare a fruntaşilor români, puşi în dificultate de generalul austriac Puchner, comandantul militar al Transilvaniei, se va desfăşura la Sibiu la 28 decembrie fără Avram Iancu, care a plecat înapoi în munţi[60]. Generalul austriac, văzând ofensiva secuilor (declanşată la 19 octombrie) oprită şi Clujul cucerit de armata imperială, s-a depărtat de români, lăsându-i în voia sorţii, ba chiar ameninţându-i cu forţa armată[61].

În munţi, lipsit de ajutorul în armament, muniţie şi hrană promis de armata austriacă, Avram Iancu organizează apărarea Ţării Moţilor exclusiv prin mijloace proprii[62].

La 19 şi 20 ianuarie 1849 Iancu a participat la o conferinţă la Zlatna, la care au participat toţi prefecţii români care au putut, precum şi revoluţionari români refugiaţi din Muntenia. Scopul era stabilirea planului de acţiune în noua situaţie, când după ofensiva din decembrie a generalul maghiar de origine poloneză Josif Bem, Transilvania era aproape integral cucerită de armata maghiară[63]. Luptătorii români din Munţii Apuseni abia aveau la dispoziţie 800 de puşti la un număr de câteva mii de combatanţi, iar aprovizionarea cu hrană era problematică[64].

La sfârşitul lunii martie 1849, combatanţii români din Munţii Apuseni erau complet înconjuraţi în munţi de trupele ungare[65]. La sfârşitul lunii aprilie 1849, deputatul maghiar de origine română Ioan Dragoş este trimis de Kossuth pentru a-i convinge pe români să depună armele, pentru că prin rezistenţa lor ţineau blocate prea multe trupe maghiare, care erau necesare în alte părţi ale Transilvaniei pentru a se opune trupelor austro-ruse, care pregăteau contraofensiva, din Moldova şi Muntenia[66]. Generalul ungur Janos Czecz apreciază în memoriile sale[67] că între decembrie 1848 şi iulie 1849, moţii au ţinut în şah aproximativ o treime din efectivele armatei maghiare din Transilvania (cca 10.000 soldaţi), a căror lipsă a fost puternic resimţită în luptele duse de maghiari împotriva ruşilor şi austriecilor.

La 6 mai 1849, în timp ce moţii duceau tratative de pace cu Ioan Dragoş, maiorul ungur Hatvani Imre a intrat prin surprindere cu trupele sale în Abrud, acesta fiind considerat de români un act de trădare din partea maghiarilor[68]. A doua zi, mobilizarea românilor începuse deja, iar la 8 mai a început prima bătălie pentru Abrud, condusă de Avram Iancu, care s-a încheiat la 10 mai prin evacuarea oraşului de către trupele maghiare care au supravieţuit[69]. La 15 mai 1848 maiorul Hatvani a ocupat din nou Abrudul, după ce îşi completase trupele decimate. A urmat a doua bătălie de la Abrud, care s-a încheiat la 18 mai 1848 cu înfrângerea gravă a trupelor ungare. În total, maiorul Hatvani a pierdut cca 5.000 soldaţi şi toată artileria, iar deputatul Dragoş a fost ucis (în prima bătălie de la Abrud)[70].

La 8 iunie 1849 împotriva românilor din Munţii Apuseni a pornit cea mai mare forţă militară maghiară care atacase zona până în acel moment, peste 4.000 soldaţi cu 19 tunuri şi 4 baterii de rachete, condusă de colonelul Kemeny Farkas. A rezultat a treia bătălie de la Abrud, care a început propriu-zis la 11 iunie şi s-a încheiat la 17 iunie (luptele începuseră încă din 8 iunie, pe drumul spre Abrud). Armata maghiară, suferind de foame şi pierzând mulţi oameni în luptă, încercuită în Abrud, a fost silită să abandoneze oraşul şi să retragă, având cel puţin 500 soldaţi morţi în luptă[71].

La 21 iunie 1849 Avram Iancu a fost contactat prin scrisori de către colonelul ungur Simonffy, care îi scria din Vaşcău, precum şi de către deputatul Ioan Gozman, în vederea încetării ostilităţilor. El le răspunde la 27 iunie, nerenunţând la scopurile pentru care a început lupta, dar nici refuzând posibilitatea unor negocieri pentru depunerea armelor [72]. La 2 iulie 1849, colonelul Simonffy îi expediază lui Kossuth răspunsul lui Iancu[73]. Acesta a răspuns la 5 iulie, dar prea puţin încurajator pentru români. Răspunsul lui Kosstuh a fost rigid şi tăios, nerenunţând nici el la ideile sale şi respingând continuarea unor tratative de pace. El îl somează pe Avram Iancu, şi implicit pe români, să depună armele necondiţionat până la 20 iulie şi abia apoi să vadă dacă vor primi drepturile solicitate[74].

La 14 iulie 1849 Kossuth l-a împuternicit pe revoluţionarul muntean Nicolae Bălcescu să plece în Munţii Apuseni pentru a-l convinge pe Avram Iancu să facă o înţelegere cu maghiarii şi să treacă de partea lor, în contextul puternicei ofensive austro-ruse din Transilvania, care ameninţa armata maghiară cu dezintegrarea. Lui Iancu i se propunea de către Kossuth, în caz de împăcare, gradul de general în armata ungară şi trecerea cu legiunea sa în Muntenia pentru a lupta acolo împotriva forţelor austro-ruse.[75]. Kossuth a semnat documentele necesare organizării unei legiuni româneşti care să lupte în cadrul armatei ungare la 15 iulie 1849[76]. Bălcescu ajunge în munţi cu oferta maghiară la sfârşitul lunii iulie 1849, iar discuţiile cu şi între conducătorii românilor din munţi au durat 4 sau 5 zile[77]. Avram Iancu i-a răspuns în scris lui Kossuth la 3 augut 1849, arătându-i că în condiţiile date, cu armata maghiară înfrântă şi armatele austro-ruse învingătoare şi stăpâne în Transilvania, orice discuţie nu îşi mai are rostul[78].

În timpul acestor discuţii de pace, luptele cu armata ungară nu au încetat. Combatanţii Legiunii Auraria Gemina, comandată de Avram Iancu, s-au ciocnit la 2 şi 4 iulie de trupele maghiare conduse de Velics Karoly, care au încercat să atace munţii din direcţia Aiud, dar au fost înfrânte de luptătorii tribunilor Fodor şi Şerban. La 22 iulie aceste atacuri maghiare au fost repetate, dar s-au soldat din nou cu o înfrângere, venită tot din partea tribunului Fodor[79].

La 29 iulie 1849, ministrul-preşedinte maghiar Szemere ţine un discurs în care spune că unul din scopurile revoluţiei ungare este libera dezvoltare a naţionalităţilor, adică exact motivul discordiei dintre maghiari şi români în anii 1848-1849. Kossuth Lajos îl însărcinează pe revoluţionarul paşoptist român Eftimie Murgu să meargă în munţi la Avram Iancu şi să îi comunice acest fapt, pentru a-l atrage în ultimul moment de partea revoluţiei maghiare.[80]. Eftimie Murgu însă nu va putea răzbate în munţi, fiind oprit la Ilia. Oricum, totul era prea târziu. Armatele austro-ruse erau în ofensivă în apropierea Munţilor Apuseni, armata maghiară în retragere. Iancu va acorda trupelor maghiare o asigurare că nu le va ataca în aceste momente, lăsându-le să se retragă nestingherite în orice direcţie[81].

Sfârşitul războiului

La începutul lunii august 1849, generalul rus Luders îl invită pe Avram Iancu la Alba Iulia, pentru a-l cunoaşte, a-i înmâna un cadou drept recunoaştere a sprijinului acordat prin războiul de gherilă purtat şi să îl aprovizioneze cu muniţia necesară[82]. Iancu coboară din munţi cu ceată de lăncieri, până pe valea Mureşului, dar se izbeşte rapid de ostilitatea colonelului austriac August, comandantul cetăţii Alba Iulia. La această atitudine ostilă au contribuit rapoartele false ale fostului consilier militar al Legiunii Auraria Gemina, căpitanul austriac Ivanovici, dar şi faptul că austriecii aflaseră de tratative duse de Iancu cu maghiarii şi oferta lui Kossuth de a trece de partea revoluţiei ungare. Din acest motiv, a făcut calea întoarsă la Câmpeni[83]. La 22 august 1849, o delegaţie de doi moţi, trimişi de Iancu la Floreşti, judeţul Cluj, au declarat armatei austriece că acesta a decis să îşi lase luptătorii la vatră. Generalul austriac Wohlgemuth l-a invitat pe Avram Iancu la Sibiu pentru a-i cere ajutorul în dezarmarea lăncierilor români din Zarand. Iancu şi-a asumat această responsabilitate, iar moţii din Zarand au început să depună armele după 7 septembrie 1849[84]. Dezarmarea românilor de către austrieci s-a făcut cu greutate, foarte puţine arme fiind predate, deşi Iancu şi Axente Sever se angajaseră să ajute la depunerea armelor, ceea ce i-a făcut pe imperiali să fie şi mai bănuitori faţă de Iancu[85].

După 1849

Imediat după terminarea ostilităţilor, reprezentanţii austrieci trimişi de împărat în Transilvania, Wohlgemuth, Clam Gallas şi Bach, au dat dovadă de ignorarea românilor şi a contribuţiei lor la cauza Casei de Habsburg. De la bun început, meritele lor au fost diminuate, rău înţelese şi suspectate fără motiv. Sacrificiile umane şi materiale ale românilor nu au fost luate în seamă de împărat. În schimb, generalul rus Luders îl întrebă pe Avram Iancu despre doleanţele românilor, promiţând să intervină pe lângă ţar pentru ei. Din acest motiv, Iancu şi Axente Sever vor trimite un memoriu generalului Luders şi cer ajutorul ţarului pe lângă împăratul austriac pentru câştigarea drepturilor cerute de români[86]. Ţarul a primit memoriul lui Avram Iancu, dar a răspuns că nu poate interveni într-o problemă a imperiului austriac, dar că va remite memoriul Curţii imperiale, ceea ce a şi făcut[87].

La 15 decembrie 1849 Avram Iancu a fost arestat de soldaţi austrieci la târgul de la Hălmagiu. Sub presiunea românilor, care se aflau în număr mare în acea zi la târg, soldaţii au fost obligaţi să îl elibereze, pretinzând că arestarea s-a fpcut din greşeală[88].

În februarie 1850, Avram Iancu a plecat la Viena, unde se strângea o nouă delegaţie românească care dorea să ceară drepturi pentru românii din Transilvania[89]. El a trecut prin Beiuş, ajungând la 6 februarie la Oradea, unde a fost primit cu entuziasm. La fel de bine a fost primit şi la Pesta, fiind primit de generalul Haynau şi baronul Geringer. Primul a dat în cinstea lui Iancu un supeu, iar la balul dat în aceeaşi seară, a fost acompaniat de ofiţerii superiori austrieci[90]. Iancu a plecat de la Pesta la 19 februarie şi a fost primit de împăratul austriac la 8 martie 1850. Meritele sale au fost relevate în mod deosebit de împăratul Franz Josef. În zilele următoare Iancu a vizitat alte personalităţi austriece marcante[91]. Iancu s-a întors acasă fără ca delegaţia românească să fi reuşit altceva în afară de primirea unor promisiuni fără acoperire din partea austriecilor[92].

Ţarul Rusiei a trimis la Sibiu 34 decoraţii pentru a fi împărţite celor care au avut merite deosebite în timpul războiului. Pentru Avram Iancu el a trimis Ordinul Sf. Stanislav. Cu toate acestea, la cererea autorităţilor austriece, ţarul îşi va schimba decizia şi îi va acorda lui Iancu o medalie inferioară, Ordinul Sf. Ana, clasa a II-a[93].

Pentru contribuţia adusă în timpul războiului, Avram Iancu a fost iniţial propus pentru decorare cu Ordinul austriac “Corona de fier” clasa a III-a, o decoraţie relativ înaltă şi care conferea deţinătorului dreptul la titlu de nobleţe. Împăratul Franz Josef a tăiat cu mâna proprie această propunere, acordându-i numai “Crucea de aur pentru merite, cu coroană”. Aceeaşi decizie a luat-o şi în cazul prefecţilor Simion Balint şi Axente Sever. Avram Iancu a fost invitat la Alba Iulia pentru a-şi ridica decoraţiile, dar el a refuzat de fiecare dată să o facă[94].

În august 1850, Iancu a plecat din nou la Viena, pentru a face parte din delegaţia naţională românească. Din nou aceasta a primit de la austrieci numai cu promisiuni goale şi amânări. La începutul anului 1851, Avram Iancu a fost chemat la prefectul poliţiei din Viena pentru a declara dacă acceptă sau nu decoraţiile acordate şi pe care le refuzase în repetate rânduri în anul 1850. El a expus din nou motivele pentru care refuză medalia austriacă, dar o acceptă pe cea rusească[95]. Declaraţia sa a fost considerată ofensatoare pentru împăratul austriac. După 3 zile a fost din nou chemat la poliţie pentru a fi întrebat dacă acceptă decoraţia austriacă şi din nou Avram Iancu a refuzat. După alte câteva zile, el s-a prezentat din proprie iniţiativă la poliţie, pentru a declara că persistă asupra declaraţiei sale iniţiale, de a refuza decoraţia austriacă, spunând că o refuză cerând: “să se decoreze mai întâi naţiunea cu împlinirea promisiunilor”. La scurt timp după aceasta i s-a pus în vedere să părăsească Viena în termen de 8 zile, la fel cum au păţit şi alţi fruntaşi români din delegaţie. Iancu a plecat din Viena la 21 februarie 1851, pentru a nu se mai întoarce niciodată acolo[96].

După întoarcerea de la Viena, Iancu s-a implicat în lupta pe cale legală pentru obţinerea drepturilor pentru moţi. Aceştia îşi revendicau terenurile şi pădurile pierdute în favoarea nobililor şi a statului austriac pe vremea iobăgiei. Astfel, el a scris mai multe memorii în numele moţilor, adresate guvernului, iar unul dintre memorii a fost adresat chiar împăratului Franz Josef. Guvernul însă nu a răspuns, ci a trimis la faţa locului comisii de investigaţie. Iancu a refuzat să se prezinte în faţa acestora şi a îndemnat şi pe moţi să facă la fel, ceea ce s-a şi întâmplat. Comisiile erau o manevră a autorităţilor pentru a tărăgăna totul. În vara anului 1852 guvernatorul Transilvaniei l-a invitat pe Avram Iancu şi pe Simion Balint la Sibiu, unde i-a rugat să accepte mijlocirea comisiilor[97], mai ales că în scurt timp urma să aibă loc vizita împăratului în Transilvania. Prefecţii Avram Iancu, Simion Balint şi Mihai Andreica l-au convins pe guvernator să ceară schimbarea traseului vizitei împăratului. Iniţial, traseul urma să străbată pe la Dobra, spre Deva şi Săcărâmb, apoi prin Brad, Hălmagiu şi Abrud, Alba Iulia, Sibiu, iar la întoarcere să treacă prin zonele locuite de secui şi să iasă pe la Cluj şi Baia Mare. Prefecţii au reuşit să obţină modificarea traseului pe la Muntele Găina, Vidra de Sus şi Câmpeni. În schimb, guvernatorul i-a cerut lui Iancu să medieze o înţelegere între moţi şi Fisc, ceea ce Iancu a refuzat categoric, pe motiv că pădurile au fost ale moţilor dintotdeauna. Situaţia era din nou în impas, dar toţi au sperat că se va rezolva când Iancu va vorbi cu împăratul la trecerea sa prin Vidra de Sus[98]. Avram Iancu s-a ocupat intens de pregătirile pentru întâmpinarea împăratului, iar la 19 iulie 1852 s-a primit înştiinţarea oficială că împăratul şi-a modificat ruta după i se solicitase[99].

La 21 iulie 1852 împăratul a sosit pe Muntele Găina, unde ar fi trebuit să fie întâmpinat de Avram Iancu. Acesta însă nu s-a prezentat şi nimeni nu a putut să îl găsească. Mama lui Avram Iancu l-a întâmpinat călare, în fruntea unui banderiu de femei, iar la oprirea în faţa casei lui Iancu, Alisandru l-a întâmpinat pe împărat. Toţi se aşteptau ca Avram Iancu să se afle la Câmpeni, dar acesta nu a apărut nici aici. Prietenii lui Iancu au spus că e bolnav, ca să îl scuze în faţa guvernatorului, iar seara au încercat să îl convingă pe Avram să se întâlnească cu împăratul a doua zi, la Roşia Montană. Abia acum a declarat Iancu că nu are de gând să se întâlnească cu Franz Josef[100]. Povestea cum că Iancu ar fi mers seara la împărat şi că ar fi iscat scandal, fiind alungat de santinele, e falsă, şi nu a existat în realitate[101]. Fruntaşii românilor considerară atunci că încă nu e totul pierdut şi că Iancu ar putea să îl întâlnească pe împărat la Cluj, pentru a lămuri situaţia pădurilor moţilor, care era evident că nu se pot recâştiga pe cale legală. Astfel că Iancu acceptă să plece la Cluj în fruntea a 120 călăreţi români. Ei îl întâmpină pe împărat între Someşeni şi Apahida, iar de aici plecând la Cluj, trebuiau să ia parte la audienţa programată. Iancu însă refuză din nou[102]. Iancu nu a putut să îi accepte nici măcar împăratului Austriei tărăgănarea în recunoaşterea faptelor şi a drepturilor românilor, care luptaseră şi muriseră în 1848-1849 şi în folosul Austriei, din acest motiv el refuzând să stea de vorbă cu Franz Josef[103].

Întors la Câmpeni, primul lucru pe care l-a făcut Iancu a fost că s-a dus la casa erariului şi a doborât cu bâta însemnele austriece de pe clădire, călcându-le în picioare. După două săptămâni, când a venit în zonă o comisie pentru a măsura pădurile şi a le introduce în cadastru, Iancu i-a îndemnat pe Mihai Andreica şi Dionisie Darabant, foşti comandanţi în 1848-1849, acum măsurători în slujba statului, să nu realizeze măsurătorile necesare pentru a sabota autorităţile imperiale. Ca urmare, la 17 august 1852 Avram Iancu şi cei doi măsurători au fost arestaţi de armata imperială la Câmpeni. Iancu a fost trimis la Alba Iulia sub escortă militară[104]. Aici a fost maltratat de un funcţionar austriac mărunt, iar Iancu a protestat cu furie[105]. De frica moţilor, care se zvonea că ar porni împotriva Albei Iulii, Iancu a fost mutat la Sibiu. Aici i s-a intentat în grabă un proces, pentru a fi achitat cât mai rapid şi eliberat, pentru că arestarea lui Iancu produsese o impresie nefavorabilă printre români[106].

Prin intermediul colonelului Heydte i s-a oferit lui Iancu o slujbă la Viena, cu salar de 2.400 florini pe an sau una la Sibiu, cu 1.800 florini pe an, dar el le-a refuzat pe amândouă. Avram Iancu a refuzat şi despăgubirile oferite de guvernul austriac pentru perioada cât a fost ţinut de acesta în închisoare[107].