Starea de avarie

Asculta acest articol

După două campanii electorale, din care ultima furibundă, la capăt de drum, la acest sfârşit de an şi început de nou an calendaristic, ne întoarcem cu picioarele pe pământ. Mai este doar un hop, Revelionul, care va prelungi starea de inconştienţă. Dar apoi, după trecerea entuziastă a acestuia, când ne vom ridica ochii să vedem ce se află în jurul nostru, vom avea toate şansele să ne izbim de peretele opac, lipsit de perspectivă, al realităţii cotidiene. Ne vom alege cu un cucui şi cu o durere de cap, absolut necesare pentru a descifra dramele realităţii în care trăim.
Desigur, vom avea curând o altă perspectivă asupra lumii sociale. Vor rămâne departe şi vor cădea în desuetudine toate temele electorale ascunzând realitatea tragică a sărăciei şi a unei stări de avarie a vieţii noastre. Privind în urmă, vom desluşi o trăsătură a minţilor noastre, moştenită probabil din vremurile ancestrale, când teritoriul nostru era colonizat de veteranii romani. “Panem et circenses”, pâine şi circ, era una din tendinţele publice şi speranţele cotidiene ale lumii romane şi ea şi-a găsit expresia în cea mai frenetică bătălie electorală din ultimii 20 de ani. Doar conţinutul luptelor din amfiteatrele romane s-a schimbat. Luptele cu animale feroce, sau luptele dintre gladiatori, au fost înlocuite de disputele dintre candidaţii la preşedinţie.
A devenit palpitantă, pentru cei mai mulţi dintre privitori, lovitura dată de un candidat unui copil de 10 ani. Cu dexteritatea oferită de tehnicile video, un gest oarecare de a împinge un copil s-a transformat într-o lovitură de maestru. Episodul Timişoara a născut şi el agitaţie, a generat pasiuni, pentru unii a fost o situaţie comică, pentru alţii dramatică, fiind socotită o încercare de furt a unor simboluri revoluţionare. O vizită la un om de afaceri ca Sorin Vântu acum ar fi poate un gest de mândrie, sau cel puţin un gest inspirat cu conotaţii economico-financiare. Atunci însă, înaintea celui de-al doilea tur de scrutin, această vizită a însemnat ieşirea din cursă a unui candidat important.
Istoricii de mai târziu, dacă vor studia mentalităţile din epoca noastră, le vor cataloga ca o încercare reuşită de a scoate o populaţie masivă din starea pesimistă pe care o induce întotdeauna o criză gravă, manifestată la toate nivelurile. Poate că anilor 1929-1933 le-a lipsit animaţia unei astfel de campanii electorale, un Băsescu, Geoană sau Antonescu, primul ameninţând cu reforma unui stat neputincios, celălalt trezind în popor nostalgia anilor interbelici mai prosperi şi ultimul fiind un mânuitor duplicitar, dar exemplar al frazei.
Nimic din aspectele grave, poate chiar sinistre ale unei crize economice. Niciuna din temele profunde ale acestei jumătăţi de an nu au frământat candidaţii la preşedinţie, niciunul din staffurile tehnice ale acestora nu s-a grăbit să indice ca importantă o dezbatere pe temele profunde ale acestei perioade. Că România nu a avut un guvern, că instituţiile financiare nu puteau da banii, nefiind nimeni autorizat să îi încaseze, nu mai interesa pe nimeni. Chiar şi “mogulii”, când au avut ieşiri publice, nu au abordat nicio temă economică, obsesia lor prioritară fiind doar distrugerea lui Traian Băsescu. Nici acum, după încheierea campaniei electorale, adversarii preşedintelui reales nu se concentrează pe temele economice ale epocii, ei construiesc noi sisteme de distrugere, mai ingenioase, a şefului statului şi a noului guvern.