Asculta acest articol
Puţin cunoscute erau plaiurile sătmărene în rândurile românilor de peste Carpaţi după făurirea României Mari. Situat la frontiera vestică şi etnică a românismului, acest ţinut de graniţă se înfăţişa locuitorilor din celelalte regiuni istorice ale ţării drept un tărâm aparte, un amestec de românism viguros şi pustă maghiară.
Într-un mod asemănător avea să-l consemneze şi marele istoric Nicolae Iorga pe răbojul anului 1923. Reîntors dintr-o călătorie cu trenul de peste hotare, a intrat în ţară pe la gara Halmeu, după care şi-a continuat traseul de-a lungul graniţei cu Ungaria către Oradea, iar de-acolo, mai departe, înspre Bucureşti. După un obicei format de-a lungul anilor în desele sale peregrinări, Nicolae Iorga a aşternut pe hârtie impresiile drumurilor sale, câteva rânduri fiindu-le dedicate şi ţinuturilor sătmărene de lângă hotar.
Meleagul Halmeului, poarta de intrare în ţară dinspre Cehoslovacia
Astfel, ediţia din 8 iulie 1923 a primului ziar românesc apărut în oraşul nostru, “Satu Mare’’, a găzduit aceste scurte notaţii ale renumitului istoric.
Meleagul Halmeului, poarta de intrare în ţară dinspre Cehoslovacia, era zugrăvit de Nicolae Iorga în culorile naturii netulburate: “De la Halmeu, staţie improvisată, drumul duce, supt depărtaţii munţi cu formele rotunjite, peste admirabile pajişti şi arături adânci în margenea codrului vechiu de care nu s’a atins încă securea. Flori de un galben palid smălţează toată întinderea.’’ Rânduri senine, dar care-şi modifică tonalitatea odată cu înţelegerea greutăţilor cotidiene ale locuitorilor din acest colţ de ţară.
Cu tristeţe este caracterizată situaţia ţăranului român, teoreticianul curentului semănătorist deplângând starea de sărăcie în care se zbăteau satele româneşti: “Ici şi colo în satele mărunte apare casa şerbului român, joasă, străpunsă de fereşti, cu coperişul de stuh, ca în părţile cele mai sărace ale Vechiului Regat. Alături, între copaci, cu aceiaşi moţoasă, căciulă pentru şură şi magazii, casa, destul de modestă, a stăpânului.(…) Mai deloc sămănături. Lângă şanţul umed plin de nuferi galbeni, lanuri de ţernă răscolită şi uscată. Nicăieri o vită, deşi în fund răsar clopotniţe de sate. E aici o taină pe care n’o înţeleg.
Totuşi, alături grâu, orzuri frumoase. Porumbul însă pare de tot slab, pe alocuri neieşit’’. Gânduri netăinuite, care ilustrează însă realitatea aspră a acelor vremuri şi cruntul decalaj istoric în care se găseau majoritatea satelor româneşti din perioada interbelică.
Drumul de-a lungul frontierei îi provoacă patriarhului istoriei româneşti trăiri amestecate: “Pe întinderi mari trifoiul întinde trandafiriul florilor sale.
Macii roşii picură sânge. O barză cocoşată inspectează domeniile ei şi porumbeii satului vecin fură seminţe din brazde. Ce d’intâiu cercei albi ai salcâmului tremură în vârful ramurilor tinere. Careii Marii Mari se prezintă impunători prin masă şi soliditate. Şi aici gazete româneşti – “nüj’’. Dar în margini reapare căsuţa noastră, foarte smerită, foarte săracă.’’
Iorga: “Oamenii, solizi, deştepţi, veseli, sunt vrednici de toate îngrijirile”
Rânduri de călătorie scurte, însă pline de miez istoric. Din goana trenului, marele nostru istoric îşi va încheia însemnările dedicate părţilor sătmărene cu melancolie dar şi nădejde în vremuri mai bune pentru oamenii acestor locuri: “Trenul face nesfârşit de lungi opriri la staţii al căror nume, românesc sau românizat, nu spune nimic: Sanislău, Valea-lui-Mihaiu, Secuieni.
Portul românesc, degenerat aici la hotar, stă lângă mantăile de haiduci din pustă ale Maghiarilor. Ceia ce se păstrează încă, singurul lucru caracteristic, e casa iobagului. Vom şti s’o ridicăm? De la aceasta atârnă tot viitorul nostru în aceste părţi. Şi oamenii, solizi, deştepţi, veseli, sunt vrednici de toate îngrijirile’’.
Marius Baloş,
Muzeul Judeţean Satu Mare
