Asculta acest articolGermania era o țară în ruine. Orașele ardeau sub bombardamentele neîncetate ale aviației aliate. Milioane de refugiați fugeau din calea trupelor sovietice. În acest haos, propaganda nazistă continua să răspândească ideea unei „victorii finale”, în ciuda realității evidente: războiul era pierdut.
Hitler în buncăr: între fanatism și sinucidere
La sfârșitul lunii aprilie 1945, Adolf Hitler era izolat în buncărul de sub Cancelaria Reichului. Acolo, dictatura sa trăia ultimele zile, într-un amestec de paranoia, iluzii tactice și ordine fără sens. Încă mai aștepta salvarea din partea unor armate inexistente sau contraatacuri imposibile. Pe 30 aprilie, cu trupele sovietice deja în centrul Berlinului, Hitler și Eva Braun s-au sinucis.
Dictatorul l-a desemnat pe amiralul Karl Dönitz succesorul său politic și militar, într-o ultimă încercare de a lăsa un rest de structură de stat în urmă.
După moartea sa, guvernul Dönitz – format la Flensburg – a încercat să mențină o aparență de autoritate, dar realitatea era clară: Germania era ocupată, înfrântă și devastată.
Bătălia pentru Berlin: infernul final
Berlinul a devenit scena ultimei și celei mai sângeroase bătălii de pe frontul european. Începând cu 16 aprilie, două fronturi sovietice, conduse de mareșalii Jukov și Konev, au lansat atacul decisiv asupra capitalei Reichului.
Peste un milion de soldați sovietici, susținuți de mii de tancuri și artilerie grea, au asaltat liniile germane apărate de armata regulată, Volkssturm (miliție formată din bărbați în vârstă) și chiar de adolescenți din Hitlerjugend. Lupta a fost una casă cu casă, stradă cu stradă. Până pe 30 aprilie, sovieticii pătrunseseră în cartierul guvernamental. După sinuciderea lui Hitler, Goebbels și-a luat și el viața alături de familie.
Pe 2 mai, generalul Weidling a capitulat, iar bătălia s-a încheiat. Costurile umane au fost imense: aproximativ 350.000 de morți și răniți de ambele părți, plus zeci de mii de civili uciși.
Capitularea Germaniei: Reims și Berlin
În încercarea de a salva ceea ce mai putea fi salvat, Dönitz a ordonat negocierea unei capitulări parțiale în vest, pentru a permite retragerea refugiaților și trupelor germane de sub avansul sovietic.
Însă Aliații au cerut capitularea totală și necondiționată.
Pe 7 mai 1945, la Reims, în cartierul general al lui Eisenhower, generalul-colonel Alfred Jodl a semnat actul de capitulare necondiționată a Wehrmacht-ului. Documentul a intrat în vigoare pe 8 mai, la ora 23:01.
Totuși, la cererea Uniunii Sovietice, actul a fost resemnat în noaptea de 8 spre 9 mai la Berlin-Karlshorst, de către feldmareșalul Wilhelm Keitel, în fața generalului sovietic Jukov.
Astfel, 8 mai 1945 a devenit oficial Ziua Capitularii în Europa, în timp ce în Rusia este celebrată pe 9 mai, conform fusului orar moscovit – ca Ziua Victoriei.
O dictatură decapitată, dar încă vie câteva zile
În nordul Germaniei, guvernul Dönitz a continuat să funcționeze formal încă două săptămâni. Pe 23 mai, membrii acestuia au fost arestați de trupele britanice. A fost sfârșitul politic al „al Treilea Reich”. Un regim care provocase moartea a zeci de milioane de oameni – între care peste 6 milioane de evrei în Holocaust – se încheia nu cu o rezistență eroică, ci cu prăbușirea unei iluzii colective.
Europa după Hitler: ruine și responsabilitate
La sfârșitul războiului, Germania era împărțită în patru zone de ocupație, conform deciziilor luate anterior de Aliați la Yalta. Țara era în ruine – peste 7 milioane de locuințe distruse, infrastructura paralizată, foamete, haos, milioane de oameni dezrădăcinați.
Dar peste toate aceste suferințe plutea întrebarea nerezolvată a responsabilității. Războiul nu fusese doar opera unui dictator. Zeci de milioane de germani participaseră activ sau pasiv la regim. Cum avea să se reconstruiască Germania? Ce urma să se întâmple cu criminalii de război? Cine trebuia să plătească pentru Holocaust?
O capitulare care a eliberat
Capitularea Germaniei, semnată în mai 1945, a fost mai mult decât un act militar: a fost momentul în care Europa s-a despărțit de barbarie, dar și începutul unei reflecții istorice profunde. Pentru Germania, a însemnat și o eliberare de tiranie, dar și o condamnare la memorie.
Astăzi, ziua de 8 mai este comemorată în multe țări ca o zi a păcii, dar în Germania, sensul ei rămâne profund ambiguu – între distrugere și renaștere, între rușine și recunoștință. Iar întrebarea centrală persistă: ce înseamnă să te eliberezi de propriul trecut?
Fii primul care comentează